15 ianuarie este ziua pe care mi-o rezerv an de an pentru doar două activităţi, aniversarea lui Kabral – un stimabil coleg de facultate (a cărui zi pică mereu în partea asta de lună, nu ştiu sigur niciodată) şi cea a lui Mihai Eminescu, care îi seamănă în genialitate amicului meu, probabil de aici şi convenţia de a-i prăznui pe amândoi în aceeaşi zi. Parcurgându-mi norma de Eminescu pentru acest 15 ianuarie, am dat de volumul Fragmente din publicistica lui Eminescu, editat la Suceava acum 6 ani sub patronajul episcopului locului. Am avut surpriza să găsesc un jurnalist acid, conştient de misiunea sa, pregătit să îşi asume rolul de ghid moral al unei societăţi în plină (de-)formare, enunţând profetic sentinţe deloc confortabile asupra sistemului acelor timpuri, motiv pentru care ar şi fi fost internat şi intoxicat deliberat cu mercur pentru a-l forţa să facă pasul de la geniu la nebunie (după cum spun gurile rele).
Dar nu asta este important, ci mai degrabă faptul că s-ar putea să găsiţi ceva familiar în rândurile pe care mi-am permis să le copiez:
„Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţie cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă, pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii, vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri - ne înnegrim, zic unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi ne-am încurcat rău”.
Frază şi adevăr, p. 210-212
„În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie, ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau, mai bine zicând,
ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii, a multe generaţii dedate la lucru...
ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii, a multe generaţii dedate la lucru...
Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii, precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de ni mic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.
Tendinţe de cucerire, p. 224-229
„Cu cât trec una după alta zilele, cu cât se pre lungeşte fără nici un termen prevăzut sesiunea extraordinară, cu atât chestiunea revizuirii se încâlceşte mai mult, cu atât neliniştea şi temerile cresc şi cuprind toate minţile, cu atât mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi, mai ales, de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trecem prin nişte zile într-adevăr foarte grele şi trebuie, în sfârşit, să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice, săvârşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din ’48 şi până astăzi, naţiunea românească, pe tărâm politic, n-a făcut altceva decât să se lepede sistematic de orice tradiţie, să răstoarne orice autoritate, să arunce de parte orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională şi-n acelaşi timp să adopte, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de colonii din America de miazănoapte şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi în America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi în toate cafenelele, în România, ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul virtuţii cetăţeneşti; gheşeftul, scopul şi politica umanitară, mijlocul.
Acestea pe tărâmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire, întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem şi poate că e prea târziu, încât îl vedem în zadar.
Suntem azi un popor de aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce, în adevăratul înţeles al cuvântului, în ţara aceasta, decât pe tărâmul agricol; în cea mai mare parte, agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atârnă mai mult de bunăvoinţa cerului, de mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie într-adevăr românească, lucrează pământul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe câtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, târguri şi târguşoare, populaţie amestecată, [...] fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele politice ale unei civilizaţii calpe (false),
precipitarea (aruncarea) noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce-au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se con jure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări, este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale, umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.
fără titlu –articole de fond în Timpul (IV) 1879, 23 iunie
„Dacă o generaţie poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpurilor. Şi istoria lumii cugetă, deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresia exterioară, numai formularea cugetării şi a faptei constituie meritul individului ori al generaţiei; ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezenţi decât de a celor trecuţi. […] Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, agenţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său”.
Scrisoare D-lui Dumitru Brăteanu în legătură cu serbarea de la Putna (1881), p. 104-105
„Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei spate trăim cu toţii, ţăranul român. Să vedem acum, cum ne silim din răsputeri a o nimici şi pe aceasta, cum le-am ni micit pe celelalte, şi, împreună cu ea, statul şi naţiunea. Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei societăţi omeneşti e mai mult ori mai puţin o activitate de lux, numai una, iar nu producerea brută, care reprezintă trebuinţele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuinţă de puţine lucruri: mâncare, locuinţă, îmbrăcăminte, acestea pentru existenţa personală. De aceea, o naţiune trebuie să se îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâine, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt, în fond, aceleaşi”.
Grigore Ghica Voievod, p. 144
„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a Statului? Ce caută aceşti oameni care, pe calea Statului, doresc să câştige avere şi onoruri, pe când Statul nu este nimic altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi, care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, acumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care nu ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţie socială, care în străinătate a fost, iar la noi nu a fost încă. Am făcut strane în Bi serica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am construit scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală, Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că nu au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică, şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, [...] se grămădesc în oraşele noastre [...]. Şi, când loveşti în ei, zic că lovesc în tot ce-i românesc şi că eşti rău român”.
Actualitatea, p. 167-169
„Străinul nu-i mai cu cap. Pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteţ şi deschis la cap ca şi un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul nu a deprins meşteşugul şi, de aceea, câştigă într-un an cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi.
Neapărat, e absolut necesar să nu rămânem popor agricol, ci să devenim şi noi naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi, omul să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi abia după aceea abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale”.
Paralele economice, p. 176-178
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu