Lectura săptămânii

Peştera, Jose Saramago

-Uneori mă gândesc că poate ar fi mai bine să nu ştim cine suntem, spuse Cipriano Algor.

-Da, îmi închipui că un câine ştie mai puţine despre sine decât despre stăpânul pe care-l are; nici măcar nu e în stare să se recunoască într-o oglindă. Poate că oglinda câinelui e stăpânul lui, poate că numai în el îi este posibil să se recunoască, sugeră Marta. Frumoasă idee! Cum vezi, până şi ideile greşite pot fi frumoase, vom creşte câini dacă va da faliment afacerea cu olăria, în Centru nu sunt câini. Bietul Centru, dacă nici câinii nu-l vor, nici Centrul nu vrea câini…

-Această problemă nu-i poate interesa decât pe cei care trăiesc acolo, ii tăie vorba Cipriano Algor cu glasul crispat.

Marta nu răspunse, înţelese că orice cuvânt pe care l-ar spune ar putea porni o nouă discuţie. În timp ce reordona din nou desenele obosite se gândi: dacă mâine Marcal vine acasă şi spune că a devenit gardian rezident, că trebuie să ne mutăm, tot ce facem aici îşi pierde sensul, va fi totuna dacă tata ne însoţeşte sau nu, oricum olăria tot va fi condamnată, chiar dacă ar insista să rămână nu va putea lucra singur, o ştie şi el. Nu ştim ce-a gândit între timp Cipriano Algor şi n-are rost să inventăm gânduri care ar putea să nu coincidă cu cele reale şi efective, însă, presupunând că vorba nu i-a fost dată omului ca să ascundă ce gândeşte, ceva apropiat ar fi legitim să conchidem din ce-a spus olarul, după o tăcere îndelungată. Rău nu e să ai o iluzie, rău e să-ţi faci iluzii. Probabil că gândise exact acelaşi lucru ca şi fiica lui şi concluzia unuia ar trebui să fie, prin forţa logicii, concluzia celuilalt.

-Oricum, adăugă Cipriano Algor, fără să observe, sau poate observând chiar în momentul când a deschis gura, nuanţele sibilinice ale cuvântului iniţial, oricum corabia care stă pe loc nu călătoreşte, orice s-ar întâmpla mâine, trebuie să lucrăm astăzi; cel care plantează un copac nu ştie dacă, într-o zi, nu se va spânzura în el.

Predarea Religiei în şcoală – între necesitate şi obligaţie?

,,La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1).

O astfel de întrebare necesită şi un răspuns. În zilele noastre, când influenţele negative asupra minţii umane, şi în special asupra copiilor, prin televiziune, mass-media şi internet au înflorit tot mai mult, trebuie să existe măcar câteva măsuri luate pentru a le stopa sau măcar a le diminua.

Din cauza acestor factori enumeraţi mai sus învăţământul are de suferit, căci comportamentul tinerilor nu este unul adecvat. Injuriile şi blasfemiile spuse de ei întrec orice limită posibilă. Este ceva de inimaginat, căci ei dau dovadă de o purtare ieşită din comun, de agresivitate, lipsă de respect şi interes faţă de tot ceea ce înseamnă acumulare de cunoştinţe la modul general.

Desigur, predarea Religiei în şcoli nu are un caracter definitoriu la modul absolut, dar influenţele ei se manifestă în spectrul în care credinţa şi cunoştinţele religioase sunt receptate de cei cărora li se predă.

Lectura săptămânii (trecute)

Despre limită, Gabriel Liiceanu

Prostia ca încremenire în proiect

„Puţina judecată” cu care natura inclementă a înzestrat spiritul cuiva nu înseamnă prostie. Determinarea naturală a spiritului nu intră in spaţiul libertăţii, iar ca imbecilitate sau ca puţinătate mentală („oligofrenie”) ea nu interesează decât psihologia. Prostia ca încremenire în proiect nu are deci nimic de-a face cu testele americane pentru IQ (intelligence quotient, „coeficient de inteligenţă”), cu înzestrarea mentală sărăcăcioasă, cu lentoarea operaţiilor mentale, cu priceperea greoaie etc. Un om prost în acest sens este un om ineficace sau cu un randament scăzut, şi prostia lui nu-l afectează sau nu-l dezavantajează decât pe el. Iar un om prost în acest fel poate să fie complet străin de fenomenul prostiei ca încremenire în proiect. Dimpotrivă, un om cu un IQ ridicat, cu o inteligenţă testabil strălucită, poate să fie din plin victima prostiei ca încremenire în proiect.

Ora de religie: confesiunile unui profesor

Iată, a venit şi ora de religie! Dar nu oricum, căci nu i-a fost uşor să vină. Eu cel puţin şi toată generaţia mea, am aşteptat-o îndelung. Eram în anul II la T.C.M. când a venit Revoluţia. Deci am aşteptat-o din clasa I până în clasa a XII-a zadarnic, totuşi nu dejnădăjduind. Prin bezna materialismului intuiam că ceva magnific ni se ascunde, dar nu pentru mult timp, nu până la capăt.

Primii ani după Revoluţie au fost întâmpinaţi şi atraşi de mişcări spirituale de fundament hindus, budism sau de-a dreptul ocult. Dar de unde să fi avut pe atunci un minim de discernământ în cele ale duhului? De-abia aflam că el există, de-abia începeam să ne căutăm sufletele care până atunci fuseseră „în afara legii”, subzistând în clandestinitate în forme disimulate. Încet, încet s-a reintrodus religia mai întâi în şcolile generale, apoi în licee. Încet, încet s-au instruit profesori care să cunoască ortodoxia curată şi care să aibă o corectă orientare pe tărâm interreligios, interconfesional. Încet, încet elevii au avut acces la învăţătura creştină autentică- cea despre care se spune că nu e decât firea umană autentică, în care se simte omul cel mai bine, cel mai senin, cel mai încrezător, cel mai acasă.

Calea indiferenţei: cum să ne abatem de la ea?

Se observă în zilele noastre un interes din ce în ce mai mic pentru ora de religie, iar asta din cauza gândirii preconcepute că ora respectivă este un moment bun pentru pierdut vremea cu alte preocupări, pierzându-se din vedere rolul acesteia. Astfel, discuţii precum „Ce oră avem acum? Ahh, religie… bun pot să-mi copiez tema la mate...” sunt obişnuite printre tinerii din ziua de azi. Dar oare chiar nu se poate învăţa ceva interesant şi la această materie?

Într-o societate în care valorile materiale sunt puse pe primul loc este dificil să se atragă atenţia şi asupra celor spirituale. Astfel se remarcă discuţii despre orice subiect care are legătură cu viaţa noastră sub aspect material: bani, hrană, băutură, mijloace de divertisment şi sex. Însă, când vine vorba despre Dumnezeu şi credinţă, lumea tinde să evite astfel de discuţii în afara bisericii, considerându-le abstracte, neproductive. Tinerii în situaţia asta nu pot decât să copieze ce văd în mediul în care se dezvoltă şi astfel indiferenţa îşi face loc în viaţa lor. Manifestarea ei se vede cel mai bine la acele ore la care ştiu că nu li se întâmplă nimic dacă sunt prinşi cu lecţia neînvăţată.

Lectura săptămânii

Viaţa pe un peron, Octavian Paler

[...] Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.

Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul.

Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada. Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit.

Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei.

Discovery World

„Aleluia! A venit ora de regă, în sfârşit să trag un pui de somn, căci grea e viaţa de şcolar, grea rău…”. Să fim serioşi, cam toţi am zis asta nu doar o dată în viaţă, ci chiar ZILNIC când venea exact acea oră în care 10-le pica din cer, absenţele dispăreau ca prin minune şi capetele picau pe bănci (sau sub bănci, depinde de obrazul fiecăruia...). Iar asta nu e o situaţie izolată, vă garantez eu, ci un fenomen binecunoscut şi bine practicat de toţi elevii claselor 10-12.  De unde ştiu?

Simplu. Vi se pare ca eu aş fi vreo excepţie de la regulă? Din contră, exact  asta vedeam şi eu în ora de religie: o ocazie de somn, de făcut vreo temă în plus sau doar de a aştepta cu nerăbdare minutul în care pauza mea binemeritată de elev surmenat se ivea la orizont... Recunosc, nu mă interesa, nu voiam să pierd vremea cu aşa ceva şi, mai ales, nu prea credeam în divinitatea care se prezenta, aşa că aveam toate motivele să mă molipsesc de renumita „chiulangită cronică”. Şi, din nou, să nu vă imaginaţi că eram singura cu părerea asta; aproape 15/20 de inşi veneau cu mine de fiecare dată când plecam de la oră sau când adormeam pe scaun şi nimeni nu prea putea face nimic; dacă profesorul ataca nota, izbucneau indignări în sufletul fiecăruia, iar o admonestare era reţeta sigură a unei clase goale pentru dascăl… Aşadar, pe un asemenea fundal, ce să te mai aştepţi de la o oră de religie?

Șezătoare - un strop de sinceritate despre fericire

Ca să continuăm şirul şezătorilor, am lansat o nouă invitaţie în rândul apropiaţilor şi nu numai la un moment de reflecţie despre ceea ce pentru unii reprezintă scopul vieţii, pentru alţii un mod de a fi. Am furat puţin din timpul celorlalţi rezervat pentru alte activităţi mai mult sau mai puţin importante, sau am sondat poporul (ca să citez pe cineva) şi am descoperit viziuni diferite despre fericire, unele spuse fără a sta prea mult pe gânduri, altele puţin mai elaborate, pe măsura complexităţii şi importanţei acordate subiectului în viaţă personală.
Fiecare ştie pentru el cât este de fericit sau nu, însă ce ar fi fericirea?, ce sau cine ne face fericiţi?, ce facem ca să fim fericiţi? sunt întrebările la care a răspuns fiecare din perspectiva lui şi în stil propriu (le mulţumesc pentru acest lucru şi pentru sinceritate).

Iată ce am aflat:

Despicable Me - Sunt un mic ticalos

Despicable Me - Sunt un mic ticălos

Directors: Pierre Coffin, Chris Renaud

Writers: Ken Daurio

Filmul îl are producător pe Chris Meledandri cel care a semnat şi alte animaţii între care Ice Age şi Horton Hears a Who. Despicable me este povestea “celui mai mare super ticălos”, Gru, ce are în subordinea sa o armată de “minioni” (cu o infaţişare caraghioasă şi puşi pe şotii de cele mai multe ori), dar şi un arsenal ce cuprinde arme dintre cele mai diverse (cu raze care micşorează ori îngheaţă) de care se foloseşte în încercarea de a-şi duce la bun sfârşit un plan diabolic.

Casa în care locuieşte Gru în aparenţă este una banală însă în spatele aparenţelor se ascunde un adevărat laborator de cercetare avândul la producţia diverselor arme pe Dr. Nafario. După ce a furat numeroase obiective turistice din întreaga lumea printre care Statuia Libertăţii sau Turnul Eiffel, Gru îşi simte ameninţat postul de răufăcător de către un tânăr talent pe nume Vector ce tocmai furase de curând Piramida de la Gizeh. Astfel regizorul pune în evidenţă lupta ce se iveşte între doi concurenţi la titlul de “Hoţul secolului”.

Lectura săptămânii

Ghidul nesimţitului, Radu Paraschivescu
 

Nesimţitul călător

În mileniul internautic, globalizant şi repezit in care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A in punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.

Cântec de străinătate

  Singur între străini îţi dai seama cel mai bine de limitele tale; barierele de netrecut până atunci se sfărâmă neputincioase în faţa hotărârii de a fi tu însuţi, de a te conserva. Chiar dacă tânjeşti după integrare, nu vrei să fi asimilat, ci primit cu tot ce îţi aparţine: cu limba şi cultura poporului tău, pe care speri ca ceilalţi să le respecte (nu neapărat să şi le însuşească), cu tradiţiile şi credinţa ta, pe care te aştepţi să le înţeleagă (nu să râdă de ele), cu amintirile tale despre ceea ce ai numit (şi nu te poţi abţine să nu numeşti încă) acasă.
Singur între străini înveţi cel mai bine ce înseamnă şovinismul, discriminarea şi xenofobia; înţelegi că nu ceilalţi au o problemă cu identitatea ta naţională sau etnică, ci reacţionează la sentimentele şi rezervele pe care tu le afişezi, la provocările tale, la şovinismul, răceala şi xenofobia ta.

Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring

Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring)

Director: Ki-duk Kim

Writer: Ki-duk Kim

Stars: Ki-duk Kim, Yeong-su Oh and Jong-ho Kim

Acest review nu se adresează celor care sunt obişnuiţi cu vizionare filmelor caştigătoare sau nominalizate la oscar ori aflate în box office-ul american. De ce? Pentru ca în primele 5 minute nu se comite nici o crimă, nu are loc nici o deflagraţie cumplită şi nici un condamnat la închisoare pe viaţă nu evadează. De-acum ştiţi deja cui îi este adresat acest scurt review. Nu are rost aici să adaug completări despre regizor pentru că le veţi găsi singuri la un simplu click pe IMDB, ci doar o sa rezum firul epic al poveştii. Acţiunea se desfăşoară într-un cadru nenatural aş putea spune, dar în plină natură în adevăratul sens al cuvântului.

Lectura săptămânii

 Jurnal filozofic, Constantin Noica

Noi nu avem un termen romanesc pentru „devenire”. Avem câteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de: petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decât se întâmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie —, în înstrăinare. Visez o scoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.

Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem?

Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.) Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-1 înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-1 laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Şi cel mai frumos sfârşit al tău — fertilitate! — e să te năpădească buruienile.

Document: o limbă uşoară

Răsfoind prin nişte „almanahe” am dat peste următorul material şi mi s-a părut prea tare să nu îl propun spre lectură şi altora. Viel Spaß!!!

Profesorii de limba germană spun că cine ştie ceva latină şi este obişnuit cu declinările, le poate face uşor şi în germană. Totul e – spun ei – să începi cu articolele „der, die, das, den, des, dem”, pentru că tot ce urmează este de o logică dezarmantă. Să luăm un exemplu, dintr-un manual de limba germană, o carte minunată cu coperte cartonate, editată la Dortmund, care ne povesteşte obiceiurile hotentotzilor (auf deutsch: hottentotten).

Şezătoare – un strop de sinceritate despre romantism

Pornit într-o glumă de la afirmaţia unei colege de facultate, şi întrebând pe unde am găsit câte o uşă sau mai bine zis o fereastră (de mess) şi o inimă deschisă, iată un mic sondaj a cărui temă a fost: romantismul – cum poate fi el definit şi ce reprezintă un gest romantic. Răspunsurile au fost structurate în funcţie de sex şi starea civilă pentru a fi mai clară zona în care predomină romantismul. Din pricina lipsei de suficiente informaţii vârsta subiecţilor a fost uneori aproximată, de aceea îmi cer scuze anticipat şi sper să nu se simtă nimeni deranjat. Aş dori pe această cale să le mulţumesc participanţilor pentru dezarmanta sinceritate de care au dat dovadă în faţa acestei încercări.


Dar să vedem ce spun ele:

Moment liric

REPETABILA POVARĂ

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem
cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De ataţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămani

Lectura săptămânii

Sfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr, C.S. Lewis


Dragul meu Amărel,

Am reţinut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile şi despre cum te îngrijeşti să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu eşti oare niţeluş naiv? Credinţa ta, îmi pare, e că raţionamentul ar fi în stare să-l ferească de strânsoarea Duşmanului. Poate să fi fost aşa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai ştiau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit şi când nu; iar dacă era dovedit, şi credinţa lor era deplină. Încă mai puneau cap la cap gândul şi fapta şi erau gata să-şi schimbe cursul vieţii ca urmare a unui lanţ de raţionamente. Dar acum că ne-a reuşit pasienţa cu presa scrisă şi alte asemenea instrumente de atac, situaţia s-a schimbat simţitor. Omul tău s-a obişnuit încă de pe când era copil să-i dănţuiască prin cap tot soiul de filozofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând „adevărate” sau „false”, ci „academice” sau „practice”, „depăşite” sau „la zi”, „convenţionale” sau „radicale”. Jargonul, şi nu raţionamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ţii departe de Biserică. Nu-ţi pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărat! Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos – că e filozofia viitorului. De aşa ceva îi pasă lui.

Who’s left to be a hero?

«Sunt bărbat! Sunt bărbat! Sunt bărbat!» îmi repet cu neîncredere în faţa oglinzii, fără a mă putea încadra pe deplin în această categorie potrivit dictonului patern: „băh! O să fii bărbat când o să ai armata făcută, o să fi la casa ta, şi o să ai familia şi copiii tăi!”
În mod clar sunt departe de aceste repere. Nici nu am cum să le ating. Sincer! Armata a devenit opţională printr-un artificiu constituţional, iar acum, din lipsă de fonduri nu îşi permit să te încorporeze nici dacă îi rogi în genunchi. Locuinţa proprie (indiferent prin ce program ai încerca să o obţii) rămâne pe mai departe un vis pentru cei cu un salariu modest. Familia?! Cine e inconştient să se mai lege acum la cap? Excludem dificultăţile financiare şi ne gândim doar la riscul de a da peste ştii tu cine… şi te-ai nenorocit (la fel de valabil şi problematic şi pentru fete). Cât despre copiii… , să fim serioşi! Şansele de a împlini câte ceva din vorba lui taică-meu sunt 0,0001%.

Moment liric

Lumină...

Fărâme de cer  îţi cad pe pleoape

Şi  îţi pictează ochii

Cu raze dulci ale răsăritului.

Te inundă tot mai mult lumina.

Parcă acum porţi straiele unui astru;

Al unei stele zâmbitoare

Ce sfâşia întunericul cerului de azi noapte.

Dar... tu nu eşti nici stea,

Căci azi-noapte biruia o lumină rece,

Iar tu-ţi scalzi împrejurimile în căldură.

Devii tot mai strălucitor.

Abia pot să te mai privesc cu colţul ochiului.

Ai devenit însuţi răsăritul!

Sau ... Doamne... e oare aceasta

trezirea din lumea de apoi?...

Laura Andreea Mihu

Colegiul Agricol „D.P. Barcianu”, Sibiu

cl. a XII-a

Lectura săptămânii

M-am hotărât să devin prost, Martin Page

[…] Înainte de a lua hotărârea ce avea să-i schimbe existenţa sub multe aspecte, deci înainte de a deveni prost, Antoine încercase şi alte căi, alte soluţii pentru a rezolva dificultatea pe care o avea de a lua parte la viaţă.
Iată prima lui tentativă, pe care am putea-o considera stângace, dar care a fost plină de o speranţă sinceră. Antoine nu se atinsese niciodată de vreo picătură de alcool. Chiar dacă se rănea uşor, se zgâria, refuza, ca un bun abstinent, să se dezinfecteze cu alcool de şaptezeci de grade, preferând Betadina sau Mercurocromul.
Acasă, nu exista vin, nici aperitive. Mai apoi, a dispreţuit utilizarea unor artificii fermentate sau distilate care să suplinească o lipsă de imaginaţie sau să facă să dispară efectele unei depresii. Constatând cât de vagă şi desprinsă de orice preocupare pentru realitate era gândirea persoanelor băute, cât de incoerente puteau fi frazele lor si, ca să încununeze totul, cum aveau ele iluzia de a debita adevăruri remarcabile, Antoine s-a decis să adere la această filozofie promiţătoare. Beţia i se părea mijlocul de a suprima orice veleitate reflexivă a inteligenţei lui.

Perversa ca pe Târgu Ocna şi ii(2 i)

Ultima mare ispravă a geniului românesc, care adună în continuu noi vizualizări pe Youtube este cea a individului, ba am putea spune chiar a personalităţii, din Rahova, autorul celebrei maxime: „Ori suntem golani, ori nu suntem!”.

Aş fi un cretin (poate mai mare decât sunt deja) să nu recunosc că tipu’ este mai mult decât seducător cu limbajul lui de cartier, plin de umor conştient, ceea ce dovedeşte o inteligenţă peste media naţională, o deşteptăciune autentică, nativă. Dar nu m-aş fi simţit eu bine dacă nu m-aş apuca să-i critic (cum îi stă bine oricărui lup moralist) pe cei ce-l promovează pe acest om şi fac un model din cel care nu  poate (sau nu vrea – ceea ce nu m-ar mira deloc) să facă acordul între subiect şi predicat.

Doar că la nici o zi după ce îi pusesem gând rău „golanului” şi promotorilor săi, şi indirect ai semi-analfabetismului din colţul blocului, s-a întâmplat să trimit un e-mail unui absolvent de litere, în care „scăpasem” nişte orori gramaticale flagrante.

Moment liric

 Tu

lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să-ngheţe nerostite

chiar dacă nu vei înţelege pînă la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile pînă la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată

Daniel Turcea, (preluat din volumul "Epifania" - Cartea Românească/colecţia Hyperion - 1982)

Lectura săptămânii

Franny şi Zooey, J.D. Salinger

[…] Ascultă-mă pe mine, drăguţo. Ai fost grozavă. Şi, când spun grozavă, nu glumesc. Ai salvat toată aiureala aia de spectacol. Până şi adunătura aia de raci opăriţi din sală şi-au dat seama. Şi acu' aud c-ai terminat-o definitiv cu teatrul – aud, aud. Mi-aduc aminte ce mai tiradă ne-ai tras când te-ai întors acasă la sfârşitul stagiunii. Ah, Franny, ce mă enervezi! îmi pare rău, dar ăsta-i adevărul.
Ai făcut descoperirea epocală că e plin teatrul de mercenari şi de cârpaci. Din câte-mi amintesc, arătai întocmai ca cineva care-ar fi aflat adevărul zdrobitor că plasatoarele de la teatru nu sunt chiar nişte genii. Ce-i cu tine, drăguţo? Unde-ţi sunt minţile? Dacă tot ai primit o educaţie monstruoasă, cel puţin foloseşte-te de ea, foloseşte-te de ea. Poţi tu să spui Rugăciunea lui Iisus de-acum până-n Ziua de Apoi, dar dacă nu-ţi dai seama că singurul lucru important în viaţa religioasă e detaşarea de cele pământeşti, nu văd cum o să poţi face măcar un singur pas înainte.

Frunza (nu are nimic de-a face cu brand-ul de ţară)

- Frunze! Toate căzute sau pe cale să sară de pe ramuri, toate cuprinse de moarte, secătuite de putere. Niciuna nu mai aşteaptă nimic. Oameni! Toţi căzuţi în subiectivităţile lor mărunte sau pe cale de a se rupe de tot ce ar crede că mai reprezintă obiectivitatea. Toţi în plin proces de murire, vlăguiţi adesea nu de solicitările fizice (ai zice că oricum nimeni nu mai munceşte în ţara asta), ci de incapacitatea de a-şi găsi un ţel. Aproape toţi aşteaptă ceva.

- Dar ce?

Se opri locului şi se trezi din viforul gândului trist. Doar acesta era şi motivul pentru care ieşise din casă. Să scape de un astfel de gând! Să se bucure de natură, de aerul ceva mai curat din parc, de … câinilor care îşi plimbă stăpânii, de chipurile copiilor uneori prea gălăgioşi, care se joacă nevinovat, fără nicio grijă.

Religia în şcoală, o necesitate a lumii contemporane

Misionarismul creştin se realizează prin Biserică, de către membrii clerului, dar şi de alte persoane, în familie, şcoală, asociaţii etc. În condiţiile în care religia a devenit obiect de studiu în şcoală, meseria de profesor presupune competenţe specifice ce se pot forma atât prin studiul teoretic, cât şi prin exerciţiul practic. Religiozitatea trebuie formată deliberat şi cu consecvenţă disciplinară nu numai la persoanele implicate direct sau indirect în cultul religios, ci şi la toţi copiii şi tinerii, care au nevoie din ce în ce mai evident de o viaţă spirituală reală şi autentică, de o centrare către valorile religioase perene. Când credinţa noastră este vie, puternică şi lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6), ea poate deveni izvorul speranţei, al înălţării noastre în lume şi dincolo de ea, iar „cunoaşterea credinţei noastre ortodoxe şi profesarea valorilor ei se cer a fi formate încă din şcoală”.[i]
Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape şi vizând în esenţă o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii. Educaţia este o acţiune specific umană întrucât numai omul se educă, în timp ce animalul se dresează. Educaţia religioasă, ca dat originar, începe odată cu omul, aşa cum spune şi Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” că „a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”.

Lectura săptămânii

Citadela, Antoine de Saint-Exupery 
 
Mi-am dat seama că mă înşelam asupra femeilor.
A venit noaptea remuşcărilor, în care mi-am dat seama că nu ştiam să mă folosesc de ele. Eram asemenea celui care, ignorând ceremonialul, mută piesele de şah cu o grabă aridă şi, neştiind să-şi afle bucuria în această dezordine, le împrăştie dintr-o lovitură.
În acea noapte, Doamne, m-am ridicat din patul lor cu mânie, înţelegând că eram asemenea animalelor în staul. Eu nu sunt, Doamne, slugă femeilor.
Una este să reuşeşti o ascensiune pe munte, şi alta să cauţi, purtat în litieră, din privelişte în privelişte, perfecţiunea. Căci abia ai măsurat contururile câmpiei albastre şi deja te simţi plictisit şi rogi călăuzele să te poarte în altă parte.

Despre nimicul cotidian

Sunt un om complicat! Toţi cei ce mă cunosc pot confirma acest lucru, ba  s-ar putea să spună că sunt foarte complicat. Cel mai adesea îmi complic singur existenţa, prinzându-mi capul în tot felul de angajamente pe care nu le pot respecta, din motive aparent independente de voinţa mea, dar pe care eu însumi le provoc undeva într-un trecut distant. Conflictul moral, dar mai ales cel de interese, mă paralizează şi nu pot face altceva decât să stau. Ardelenii ar zice că „a şede e bun lucru”, însă nu atât de bun dacă nu şi cugeţi.
La ce aş putea cugeta când nu ştiu unde să mă împart mai întâi?

Lectura săptămânii

Inefabilul, Ştefan Bănulescu

Iarna anului o mie nouă sute şaizeci şi ceva nu-i adusese nimic lui N.B. Fusese o zăpadă abundentă. Apoi zile cu soare şi ceaţă. Dar totul parcă-i fusese refuzat.
Venise luna martie, apoi alte luni şi avu senzaţia că a fost jefuit şi că momentele pierdute erau ireversibile. Din tăcut ce era, deveni de o muţenie agresivă. Începu să fie ocolit, iar el făcea în aşa fel încât să fie ocolit şi mai mult. Deveni pe rând, din agresiv-tăcut, tăcut-solitar, tăcut-abstras şi, în sfârşit, tăcut solemn.

Scanând camera 22 – filă din jurnalul altora

Erau tineri toţi 4 şi împărţeau cei 20 m2 ai camerei 22.
De fapt se înşelau în ambele privinţe, căci începeau să se simtă din ce în ce mai bătrâni, iar camera lor avea cel mult 15 m2. În orice caz, se considerau fericiţi că în spaţiul respectiv nu mai erau 5 persoane, cum fuseseră vreme de 2 ani. Cum era şi firesc, au început să se sature de atâta fericire şi să-şi complice pateticele lor existenţe.
Pretextul? Nu conta! Important era să iasă din starea de blegeală ce domnea în fiecare colţişor, tronând peste finele pânze de păianjeni înfometaţi de atâta aşteptare, răsfrântă până în ultimul firicel de praf ce se găsea din abundenţă sub mocheta furată din camera vecină.

Dumnezeu păşeşte alături de mine

„În viaţă pierzi ani şi la moarte cerşeşti o clipă”

N. Iorga

Scriu aceste rânduri nu pentru cei care se află în situaţia

mea, ci pentru cei care sunt sănătoşi. Pentru cei care se

trezesc în fiecare dimineaţă perfect sănătoşi, dar fără chef de

viaţă.

Încep prin a vă spune că am 16 ani şi simt că am trăit

foarte mult. Am SIDA din ziua în care m-am născut şi sunt

un miracol al ştiinţei moderne pentru faptul că încă trăiesc

după atât de mulţi ani de luptă continuă cu boala. Mama a

murit după ce m-a născut, deci nu vă pot spune nimic despre

femeia care m-a adus pe lume. De fapt, nici nu intenţionam

să fac asta. Vreau să-ţi vorbesc ţie, cititorule, în această

scrisoare, despre mine. Mă numesc Ariana. Se pare că a fost

ultima dorinţă a mamei să mă numesc aşa. De când sunt

mică am ştiut că sunt bolnavă, dar abia când am împlinit 14

ani am realizat de fapt ce consecinţe uriaşe are acest virus

asupra vieţii mele. Am fost la scoală până în clasa a 8a şi nu

mi-am făcut prieteni, nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că

nimeni nu se apropia de mine. Eu i-am lăsat în pace şi am

început să ignor tot ce mi se întâmplă, citind. Astfel, aveam

posibilitatea de a evada din lumea mea şi de a mă trezi

complet altundeva. A funcţionat o perioadă, până când, întro

dimineaţă, mi-am dat seama că îmi lipsea ceva…Îmi lipsea

lucrul pentru care am rămas în viaţă 16 ani. Şi din acea zi de

acum 2 ani, am fost într-o continuă căutare. Am învinovăţit

pe toată lumea din jurul meu pentru ceea ce mi se întâmpla

şi acest lucru a fost perfect vizibil atât în vocabularul meu,

cât şi în felul în care arătam. Am hotărât că dacă lumea

insistă să mă trateze urât, aşa voi face şi eu.

Ziua de e ieri e istorie, cea de mâine, un mister

Într-o lume în care sunt promovate valori false, greşite este necesar să fim conştienţi de ceea ce ne înconjoară şi să avem grijă ca acestea să nu ne influenţeze negativ. Este important să ne întoarcem la valorile morale, adevărate, creştine. După cum spunea Mântuitorul Iisus Hristos „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, trebuie să menţinem acest reper pentru a trăi în ade-văr, credinţă, libertate.

A fi creştin a fost în-totdeauna legat de a fi persecutat. Încă din momentul propovă-duirii lui Hristos pe teritoriul Israelului, au existat acte de persecuţie din partea celor pentru care puterea era unica dorin-ţă. Cuvintele Mântuitorului au atras oa-menii dornici să îmbrăţişeze adevărata şi dreapta credinţă, oferindu-le valorile mo-rale şi spirituale pe care să şi le însuşeas-că şi mai apoi să le transmită mai departe. Acest lucru a atras nemulţumirea farisei-lor şi romanilor, s-a ajuns la judecarea lui Hristos şi condamnarea la moarte prin răstignire. Hristos Şi-a purtat crucea, şti-ind că face acest lucru pentru eliberarea întregii seminţii umane. Iisus Hristos a murit pe cruce, luând asupra Lui pedeapsa pe care o meritam noi. După 3 zile, El a înviat din morţi, dovedind astfel biruin-ţa Sa asupra păcatului şi a morţii. Învierea Sa constituie cea mai mare minune realizată de El şi prin intermediul acesteia ne-a fost oferită şi nouă posibilitatea de mântuire.

Sa învatam sa credem...

Probabil ca majoritatea s-ar astepta ca urmatoarele rânduri
sa fie unele plictisitoare, ca eu încerc sa conving prin cele mai
siropoase expresii ca merita sa credem în Dumnezeu...
Ei bine, consider ca exista mai multe categorii de oameni:
cei care cred în Dumnezeu, cei care sustin ca Îl adora si cei care
Îl cinstesc si cred în El cu tarie.
Nu încerc sa conving, sa plasez într-o anumita categorie sau
sa schimb pareri, consider ca fiecare are dreptul sa faca ceea ce
simte, dar îndraznesc sa-mi dau cu parerea asupra adorarii lui
Dumnezeu, asupra modului în care putem sa dam dovada de
aceste sentimente.

Familia, o institutie ce risca sa dispara

Se spune ca familia este un loc de refugiu, ca ea ne ajuta, ne
asculta si ne învata ce este bine si ce este rau, ne învata cine este
Dumnezeu, de ce trebuie sa Îl iubim pe Dumnezeu si ce trebuie sa
facem pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu. În societatea de
astazi, o societate în care rolul acestei institutii a devenit tot mai
neînteles, însasi familia, a devenit ceva de care multi se lipsesc,
adesea din comoditate sau din simplu motiv ca „ne iubim oricum,
nu ne leaga mai mult o foaie de hârtie sau binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Viata: o provocare, un sens

Viata este o încercare pentru fiecare dintre noi, întrucât este sansa noastra de a spera la viata vesnica. Este un drum plin de obstacole din care trebuie sa iesi învingator. Oamenii trebuie sa descopere „scara” care duce la echilibru, având o neliniste sufleteasca prin care nu-si accepta propria persoana sau pe semenii lor. De multe ori invidiem frumusetea trupeasca a aproapelui si nu vedem frumusetea interioara pe care o deterioram cu fiecare pacat pe care-l savârsim. Cu fiecare gând de invidie, îndoiala, rautate fata de aproapele nostru, ne facem rau noua însine.

Asumarea identităţii creştine este o bucurie sau un risc?

Trăim într-o lume cu nenumărate religii, dar care este cea mai bună? Care este cea adevărată, deoarece majoritatea se contrazic, ei bine, momentan nu ştim şi nici nu vom afla prea curând. Eu sunt mândru că sunt creştin, chiar dacă colegii şi prietenii mai fac unele glume când merg la biserică, la ora de religie sau când îmi fac cruce, dar chiar nu mă deranjează prea tare.

Ghici cine eşti!

„Ce vină am eu că m-am născut într-o lume ce se schimbă mereu?” N.S.
Poate părea ridicol, dacă nu chiar absurd să-ţi ceară cineva să ghiceşti cine eşti. De ce să ghiceşti? Fiecare dintre noi ştim cine suntem, sau măcar simţim. Dar, dacă îmi vei tolera confu-zia, s-ar putea ca la sfârşitul articolului să spui ca şi mine, că roşia este verde şi pepenele verde este roşu.

Introspectie

Sunt conştientă că nu am ce căuta aici – ştiu clar cine sunt, ce sunt, în cine/ce cred şi nu cer nimănui socoteală dacă citeş-te asta şi mă judecă sau pur şi simplu aruncă această foaie la gunoi.
[...] Nu vă voi minţi – încă nu ştiu de ce am ales să scriu aceste rânduri; dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţa mea, să scriu un articol religios era ultimul lucru la care mă aşteptam. Totuşi, din multiplele mele credinţe, mi se pare că despre creştinism am cele mai multe de spus. De ce?

Fals argument

Mereu ne-am dorit sa fim alaturi de voi!
Chiar daca uneori nu se vede, noua chiar ne pasa!

Incercarea noastra timitda de a ajunge alaturi de adolescenti prin intermediul revistei Cuvant catre Tineri nu s-a dovedit zadarnica, ci insuficienta. De aceea speram sa va venim in intampinare in mediul virtual si sa va provocam la un dialog mai viu decat cel pe care vi-l permitea mijlocirea cadrelor didactice.
In acelasi timp ne dorim sa constituim o arhiva a tuturor articolelor cu care ne-ati onorat pana acum si pe care le puteti vizualiza oricand.

Venim asadar si va provocam, pentru ca nu vrem sa va mai spunem noi ceva, ci sa va ascultam intrebarile, nedumeririle, framantarile si sa incercam sa gasim impreuna, daca nu o solutie, macar un cuvant de imbarbatare.

Fara ipocrizie, fara prejudecati, dar si fara abuz de limbaj!

Acceptam criticile si ironia, insa vrem sa pastram decenta cuvenita si iluzoria pudoare a varstei voastre!

cu respect