Peştera, Jose Saramago
-Uneori mă gândesc că poate ar fi mai bine să nu ştim cine suntem, spuse Cipriano Algor.
-Da, îmi închipui că un câine ştie mai puţine despre sine decât despre stăpânul pe care-l are; nici măcar nu e în stare să se recunoască într-o oglindă. Poate că oglinda câinelui e stăpânul lui, poate că numai în el îi este posibil să se recunoască, sugeră Marta. Frumoasă idee! Cum vezi, până şi ideile greşite pot fi frumoase, vom creşte câini dacă va da faliment afacerea cu olăria, în Centru nu sunt câini. Bietul Centru, dacă nici câinii nu-l vor, nici Centrul nu vrea câini…
-Această problemă nu-i poate interesa decât pe cei care trăiesc acolo, ii tăie vorba Cipriano Algor cu glasul crispat.
Marta nu răspunse, înţelese că orice cuvânt pe care l-ar spune ar putea porni o nouă discuţie. În timp ce reordona din nou desenele obosite se gândi: dacă mâine Marcal vine acasă şi spune că a devenit gardian rezident, că trebuie să ne mutăm, tot ce facem aici îşi pierde sensul, va fi totuna dacă tata ne însoţeşte sau nu, oricum olăria tot va fi condamnată, chiar dacă ar insista să rămână nu va putea lucra singur, o ştie şi el. Nu ştim ce-a gândit între timp Cipriano Algor şi n-are rost să inventăm gânduri care ar putea să nu coincidă cu cele reale şi efective, însă, presupunând că vorba nu i-a fost dată omului ca să ascundă ce gândeşte, ceva apropiat ar fi legitim să conchidem din ce-a spus olarul, după o tăcere îndelungată. Rău nu e să ai o iluzie, rău e să-ţi faci iluzii. Probabil că gândise exact acelaşi lucru ca şi fiica lui şi concluzia unuia ar trebui să fie, prin forţa logicii, concluzia celuilalt.
-Oricum, adăugă Cipriano Algor, fără să observe, sau poate observând chiar în momentul când a deschis gura, nuanţele sibilinice ale cuvântului iniţial, oricum corabia care stă pe loc nu călătoreşte, orice s-ar întâmpla mâine, trebuie să lucrăm astăzi; cel care plantează un copac nu ştie dacă, într-o zi, nu se va spânzura în el.