Moment liric: Ion Untaru

Întrebări de noapte

Noaptea singur în odaie,
Şi-altceva în jur nu mai există
Decât vag de tot o pistă
Şi-ntunericul, o claie;

Întrebări pe care totuşi
Nu mai pot să le descurc
Şi cobor în loc să urc
Spre grădina mea cu lotuşi

Nodul gordian s-a strâns
O, măcar de-aş înţelege
Un principiu sau o lege
Că zadarnic dau în plâns

Şi când spală dimineaţa
Geamurile cu lumină
Parcă iar aştept să vină
Cu problemele ei, viaţa

Lectura saptămânii (trecute)

Eseu romanţat asupra neizbînzii, Nicolae Steinhardt

[…] s-ar putea extrage şi formula câteva reguli-condiţii ale succesului (pe care i le voi supune lui Ift.):
a) a te cerceta pe tine fără cruţare şi ipocrizie – cunoscând şi ţinând mereu seama de paradoxul că cel mai greu lucru din lume e ca omul să nu se mintă pe sine - ca să afli ce vrei cu adevărat, spre ce ţinteşti în fundul străfundurilor fiinţei tale, când nu te vede şi nu te aude nimeni, şi nici conştiinţa ta – moralistă şi ea, civilizată, exigentă – nu-i de faţă; – şi aceea să faci!
b) să nu ceri sfaturi, să nu te iei după alţii, la nevoie să te împotriveşti lor şi sfaturilor lor (oricît de înţelepte ar părea, oricît de bine intenţionate ar fi) - şi nici după cerinţele eului tău social;
c) să ai un ideal, un ideal foarte înalt şi îndepărtat, şi deocamdată inaccesibil, pe care să-l păstrezi ascuns în tainiţele adînci ale fiinţei tale, pe care să nu ţi-l mărturiseşti nici ţie însuţi decît foarte rar - şi de care să te apropii treptat, încet, pas cu pas, mereu;
d) totodată să foloseşti orice prilej din afară, să nu-l refuzi (făcînd şi salturi, aşadar, de va fi cazul), să joci şi pe tablouri secundare (dar să nu le dai voie să fie absorbante, distragante);

Moment liric la pătrat: Vasile Militaru

Măgarul şi oglinda

Un măgar nerod şi care cu vre-o câţiva ani în urmă
Vieţuise lângă turmă, -
Când era silit să care
Pe spinare
Mii şi sute de samare, -
Nu ştiu cum, prin ce'ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Şi, - de necrezut, dar totuşi lucru foarte-adevărat, -
Invitat prin mari saloane
De boeri şi de cucoane.

Dar măgarul, îndispus,
Îi privea pe toţi, de sus,
Căutând mereu s'arate, cu'ndrăsneli fără pereche,
Că'i boer de viţă veche, -
De şi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume era el şi cine-a fost.

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Robinson Crusoe, Daniel Defoe

Ce rost ar fi avut să mă gândesc la timpul pierdut, la migală şi cazne ? Tot nu aveam altă treabă,iar când isprăveam lucrul,porneam să hoinăresc prin insulă şi să caut vânat.
începeam să privesc mai de aproape situaţia de care eram legat. Am căutat să-mi limpezesc totul,scriind nu pentru a lăsa aceste rânduri celor care ar fi venit în urma mea (nu aveam moştenitori),ci pentru a mă libera de povara gândurilor. Cu cât judecam mai mult,cu atât mă mângâiam,punând în faţa fiecărui rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun alt caz şi mai rău încă. Am căutat să judec fără părtinire,ca între debitori şi creditori, orânduind ce era bun de o parte,iar de alta ce era rău,adică suferinţele pe care le înduram. Şi am făcut următoarea socoteală :
RĂU

• — Sunt surghiunit pe o insulă blestemată. Deznădăjduit şi lipsit de orice perspective de salvare.
• — Sunt despărţit şi uitat de lumea întreagă,fiind menit suferinţei.
• — Sunt departe de tot ce este omenesc,stingher şi izgonit din societatea oamenilor.
• — Nu am îmbrăcăminte cu care să mă acopăr.
• — Sunt lipsit de apărare,fără mijloace de a mă împotrivi violenţei oamenilor sau fiarelor.
• — Nu am nici un suflet cu care să pot vorbi şi care să mă mângâie.

BINE

Moment liric la pătrat: Cristian Petru Bălan

Amăgiri


Sunt atâtea cărţi măreţe
cu mii de pagini de aur
ce ne-ar putea sălta sufletele dincolo de galaxii,
dar care rămân dureros de necitite
fiind ascunse-n rafturi ca diamantele-n adâncuri;
sunt atâtea lumini orbitoare
în literele lor hipnotice,
încât stând departe de ele
şi îmbătaţi de surogate dulci tipărite,
nu vom stăpâni nici un adevăr,
însă plini de goliciunea lor şi de trufia noastră,
vom continua probabil să purtăm
pe faţă şi pe cuget nişte lumini vesele
de înşelătoare bucurie
că am descoperit esenţele adevărului,
şi-atunci vom zornăi strident
înaintea celor naivi
cheile false ale înţelepciunii noastre
făcând paradă cu ea şi înmânându-le tuturor,
când, de fapt, ajunşi în faţa cetăţii neştiinţei,
porţile ei cu şlefuiri atrăgătoare
ni se deschid oricum singure,
că-s foarte primitoare pentru toţi.
Dar cine intră primul
şi păşeşte cu încredere prin ele,
cade într-un gol fără fund.

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Memoriile unei fete cuminţi, Simone de Beauvoir

M-am născut in 9 ianuarie 1905, intr-o cameră cu mobilă albă, lăcuită, care dădea spre Bulevardul Raspail. În fotografiile de familie din anul următor, apar tinere cu rochii lungi şi pălării împodobire cu pene de struţ, domni purtând canotiere şi pălării de panama, toţi surâzându-i unui bebeluş: sunt părinţii, bunicii, unchii, mătuşile melc şi cu mine. Tata avea 30 de ani, mama avea 21 şi eram primul lor copil. Întorc o pagină de album; mama ţine în braţe un bebeluş care nu sunt eu. Eu port o fustă plisată, o bască, am doi ani şi jumătate şi sora mea tocmai s-a născut. Se pare ca am fost geloasă, dar pentru scurtă vreme. De când am amintiri, sunt mândră să fiu sora cea mare: prima. Deghizată în Scufiţa Roşie care duce în paneraş plăcintă şi unt pus în ulcică, mă simţeam mult mai vrednică de interes decât un sugar ţintuit în leagăn. Eu aveam o surioară: pruncul acela nu mă avea pe mine.
Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Apartamentul era roşu — roşii erau mocheta, sufrageria stil Henri II, mătasea gofrată care camufla uşile de sticlă şi în biroul tatei, draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald, iar roşul mochetei mi se părea ţipător. Aşa mi-am petrecut începutul copilăriei. La adăpost priveam, pipăiam, mă învăţam cu lumea.

Moment liric la pătrat: Gabriela Olisie

Noaptea – centrul cercului

În Noaptea
Cea neagră de-atâtea artificii
Eram singură.

Dintre umbre
S-a apropiat o voce
Care m-a prins de mână
Să-mi arate cerul…

Era în Noaptea
Când Luceafărul te lasă să-i citeşti
În ochii ca ai noştri.

Şi astfel învârtindu-ne
În cercul născut din triunghiul sfânt,
Fiecare dintre noi eram
Credinţă, speranţă şi iubire.

La sfârşit de noapte dintre ani

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Demonii, F.M. Dostoievski

— Ştii dumneata, începu el aproape ameninţător, aplecându-se înainte pe scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi degetul arătător al mâinii drepte (desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi singurul „purtător al dumnezeirii", care vine să în­noiască şi să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care deţine cheile vieţii şi ale cuvântului cel nou... Ştii dum­neata care este acel popor şi cum se numeşte?

— Potrivit formulării dumitale şi a tonului cu care ai rostit-o, necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai repede, că acest popor nu este altul decât poporul rus...

— Te şi văd gata să pufneşti în râs, o ce neam! se smuci din locul lui Şatov.

— Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul ăsta.

— Te-ai aşteptat la ceva de genul ăsta? Dar dumitale nu ţi se par cunoscute aceste cuvinte?

— Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. întreaga frază a dumitale, până şi expresia popor „purtător al dumnezeirii" nu este decât concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, pe cât îmi pot aduce aminte acum.

Moment liric la pătrat: Panait Cerna

Logodna

…Tot aurul luminii îţi cade-n păr, pe faţă…
Apari biruitoare, ca-ntâia dimineaţă –
O, vis al vieţii mele, ce-o clipă mi-ai zâmbit,
Mergi pururi în lumina, etern sărbătorit!…
Şi, dacă eu mă-ntunec, uitat, necunoscut,
Amara deznădejde de a te fi pierdut
Mi-o va-mblânzi credinţa că te voi şti mai bine –
Mai sus, mai fericită decât ai fi cu mine…

Acela ce se leagă tovarăş umbrei tale
Frumos ca un Adonis ţi-a răsărit în cale.
Aceleaşi sfinte doruri pe amândoi vă-mbie,
În ochii tăi mari, limpezi, râd zori de bucurie –
Şi eu mă uit pe mine, şi-n gândul meu aş vrea
Să cresc norocul vostru cu fericirea mea;
Şi nici un semn iubirea-mi trecutului nu cere –
Doar inima, nebună, se sfâşie-n tăcere…

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Primăvara neagră, Henry Miller

ARONDISMENTUL NR. 14

Sunt un patriot — al Arondismentului nr. 14 din Brooklyn, locul unde am crescut. Restul Statelor Unite nu există pentru mine decât ca idee, istorie sau literatură. La vârsta de zece ani am fost smuls din pământul natal şi mutat într-un cimitir, un cimitir luteran, unde pietrele de mormânt erau întotdeauna frumos rânduite, iar coroanele nu se ofileau niciodată.
Dar eu sunt un fiu al străzii şi am crescut în stradă. „Strada deschisă a erei post-mecanizate unde cea mai frumoasă şi mai fascinantă vegetaţie de oţel” etc... Născut sub semnul Berbecului; asta dă trupului o natură pătimaşă, o constituţie energică, activă şi fără astâmpăr. Cu Marte în a noua casă!
A te naşte pe stradă înseamnă să hoinăreşti toată viaţa, să fii liber. înseamnă accident şi incident, dramă, mişcare. Şi mai presus de toate, înseamnă vis. O armonie de întâmplări banale care dă hoinărelii tale o certitudine metafizică. In stradă înveţi cu adevărat ce sunt fiinţele omeneşti; altfel, mai târziu, le inventezi tu. Ceea ce nu întâlneşti în stradă este fals, mijlocit, cu alte cuvinte, literatură. Nimic din ceea ce se numeşte „aventură” nu poate rivaliza cu atmosfera străzii. Fie că zbori spre Pol sau te afli pe fundul oceanului cu un carnet în mână, fie ca înalţi nouă oraşe unul după celălalt sau aidoma lui Kurtz* urci în susul fluviului şi îţi pierzi minţile, toate acestea nu înseamnă nimic. Oricât de tulburătoare sau de insuportabilă ar fi o situaţie, întotdeauna se găsesc ieşiri, ameliorări, consolări, recompense, ziare, religii. Dar a fost o vreme când nu existai decât tu. Atunci erai liber, sălbatic, feroce...

Moment liric la pătrat: Constantin Ardeleanu

Peisaj autumnal

Codrii verzi

S-au îmbolnăvit de paludism

Roşiaticul se-ntinde ca eczema,

Creste-s lustruite-n stacojiu

Galbenu-n brădeturi stârneşte gelozii,

Înnebunind, van Gohn a aruncat vopselele

Peste-ncovoierile de munţi,

Ce curcubeu, cu frică de-nălţime,

S-a prăbuşit peste Măgura?

Peisaj confuz de frunze zdrelite

De parcă un daltonist paranoic

S-ar fi apucat de pictură…

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

 Revolta îngerilor, Anatole France

—... Dar să ne întoarcem la treburile noastre. Prietenul meu şi cu mine am venit să-ţi cerem bani.
— Mă gîndeam eu, răspunse Max Everdingen. Toată lumea cere bani, dar din raţiuni diferite. Pentru ce-mi cereţi bani?
Prinţul Iştar răspunse de-a dreptul:
— Ca să facem revoluţie în Franţa.
— În Franţa, repetă baronul, în Franţa? ... Ei bine, pentru asta n-am să vă dau bani: puteţi fi siguri.
Arcadie nu ascunse că s-ar fi aşteptat din partea unui frate ceresc la mai multă dărnicie şi la un mai generos sprijin.
— Planul nostru, spuse el, e vast. îmbrăţişează cer şi pămînt. A fost hotărît în toate amănuntele. Vom face mai întîi revoluţia socială în Franţa, în Europa, pe  întreaga planetă; apoi vom muta războiul în cer şi vom instala acolo o democraţie paşnică. Dar pentru a birui citadelele cerului, pentru a răsturna Muntele Stăpînului, pentru a lua cu asalt Ierusalimul ceresc, ne trebuie o armata imensă, o cantitate enormă de materiale, bombe formidabile, electrofoare de o putere încă necunoscută. Nu avem resursele necesare pentru a ne procura astfel de mijloace. Revoluţia în Europa se poate face cu mai puţină cheltuială. Intenţia noastră este de-a începe cu Franţa.
— Sînteţi nebuni, strigă baronul Max Everdingen, nişte nebuni şi nişte imbecili! Ascultaţi-mă: n-a mai rămas nici măcar o singură reformă de înfăptuit în Franţa. Totul e-aici perfect, definitiv, de neschimbat. Pricepeţi: de neschimbat!

Moment liric la pătrat: Cezar Baltag

 Păsări în amurg


Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburam împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor…

wordless wednesday

Singurătatea numerelor prime, Paolo Giordano

Tatăl lui Alice luase povestea cu fotografiatul drept toana unei fetiţe plictisite. Cu toate astea, pentru cea de-a douăzeci şi treia aniversare a fiicei lui, îi dăruise un aparat reflex Canon, cu tot cu geantă şi trepied, şi ea îi mulţumise cu un zâmbet frumos şi fugar, ca o rafală de vânt rece. Ii plătise şi un curs organizat de administraţia locală, cu durata de şase luni, iar Alice nu lipsise de la nici o lecţie. înţelegerea era clară şi implicită: facultatea înainte de toate.
Apoi, într-o clipă precisă ca linia ce desparte lumina de umbră, boala Fernandei se agravase, târându-i pe toţi trei într-o spirală tot mai îngustă de sarcini noi, spre un nivel inevitabil de apatie şi indiferenţă reciprocă. Alice nu mai călcase pe la facultate şi tatăl ei se prefăcuse că nu bagă de seamă. O remuşcare, al cărei semn iniţial apar­ţinea de-acum unui alt timp, îi interzicea să se impună în mod decisiv în faţa fiicei lui, aproape îi interzicea să-i vorbească. Uneori se gândea că ar fi fost de-ajuns puţin, ar fi fost de ajuns să intre în camera ei într-o seară oarecare şi să-i spună... Să-i spună ce? Soţia lui dispărea din viaţă ca o pată umedă care se usucă pe un tricou şi, împreună cu ea, firul care încă îl lega de fiica lui se desfăcea, deja zăcea pe jos, lăsând-o liberă să decidă pe cont propriu.

Moment liric la cub: Marius Iordăchioaia

pustnicie

pustnici sunt cei care
se retrag în adâncul inimii lor
până unde
se aude doar plânsul fără sunet al minţii...
în liniştea de acolo
oprindu-se
intră
în altă Inimă....

emoţie de vară

„sunt mulţumit de viaţa mea!" spun unii
şi nu pot să-i cred deşi ei zâmbesc atât de siguri
mi-e cu neputinţă să-i cred
(asemenea
cei cu nemulţumiri şi probleme mărunte
n-au nevoie de Hristos
pentru pricini atât de neînsemnate...)
inima mea e plină de durere amară ascultându-i
sufletul meu e un strigăt mut privindu-i
ce surâsuri de salon funerar le desenează pe feţe mulţumirea lor
o, dacă ar începe să pipăie pielea catifelatei lor fericiri
şi ar apăsa un pic mai tare ar simţi Zidul dacă ar închide televizorul s-ar descoperi orbi
dacă şi-ar lua căştile de pe urechi
i-ar asurzi glasul cumplitei lor singurătăţi

wordless wednesday

Lectura saptămânii (trecute)

Am fost medic la Auschwitz, Dr. Miklos Nyiszli

Declaraţie
Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost deţinut în lagărul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numărul A 8450, am scris -fără patimă, fără nicio exagerare, evitând orice efecte de stil şi respectând întocmai adevărul - această carte despre cele mai întunecate pagini din istoria omenirii, întrucât mi-a fost dat să fiu martor ocular şi să trăiesc sub ameninţarea crematoriilor şi a rugurilor de la Auschwitz, ale căror flăcări au mistuit milioane de bărbaţi, femei şi copii.
în calitatea mea de medic specialist pe lângă crematoriile de la Auschwitz, am întocmit şi semnat, cu numărul meu de tatuaj, nenumărate procese-verbale de autopsie şi medicină legală, care, după ce au fost contrasemnate de şeful meu, doctor Mengele, au fost expediate la adresa: Institut für rassenbiologische und antroplogische Forschungen, Berlin-Dahlem, unul dintre cele mai renumite foruri de ştiinţe edicale din lume. Este foarte probabil ca aceste documente să se afle şi azi în arhiva acestui mare institut de cercetări.
Lucrarea mea nu urmăreşte succesul literar. După cum atunci când am trăit cele mai neînchipuite orori am fost medic, nu scriitor, acum, când a sosit vremea să le aştern pe hârtie, le scriu cu condeiul medicului, fără pretenţii literare.

Oradea, martie 1946
Dr. Nyiszli Miklos

I.

O după-amiază toridă de mai; un vagon de marfă cu uşi ferecare şi cu plasă de sârmă ghimpată de la ferestre; aerul, îmbâcsit de emanaţiile a nouăzeci de oameni nespălaţi şi a tinetelor pline până la refuz, abia se mai poate respira.
Trenul deportaţilor - o garnitură compusă din patruzeci de asemenea vagoane - goneşte de patru zile pe teritoriul Slovaciei, apoi al General Gouvernementului, ducându-ne spre o destinaţie necunoscută. Acest tren transportă primul lot din cei un milion de evrei din Ungaria, sortiţi pieririi.

Moment liric la cub: Ileana Mălăncioiu

Am semănat cu frunza

Cine-a păcătuit de-am fost la fel
Şi n-am fost fraţi de mamă sau de tată
Ci te aştept sub plopul ce se zbate
Că nu te pot iubi ca pe un frate
Şi nu mă poţi iubi ca pe o fată?

Cred că erau în faţa casei plopi
Şi nimeni n-a ştiut şi n-ar fi vrut
Dar s-au uitat bătrânele pe geamuri
Şi-am semănat cu frunza de pe ramuri
Chiar înainte de-a ne fi născut.

Că plopii tineri mi-amintesc cum sîntem
Şi cum am fost şi cum vom fi mereu
Şi prea mă simt fără să vreau legată
De frunza ce începe să se zbată
De parcă-au fost bătuţi de Dumnezeu.

Dar n-am fost frunză să aştept tăcută
Să intre toamna liniştită-n crâng
Şi să mă ducă vântul la pământ
Ci la un semn al sufletului cânt
Şi la acelaşi semn încep să plâng.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara

Detronarea lui Cuza

Dacă această domnie de şapte ani a lui Cuza a fost atât de înţeleaptă şi de benefică cum am spus, vă veţi întreba „dar de ce a fost răsturnat?”, „de ce a fost adus un domn străin?”. Aici trebuie să dau câteva explicaţii. Mai întâi, exista totuşi în tară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiţi să acceptăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari proprietari s-au temut că va merge mai departe cu împărţirea pământurilor către ţărani; pe urmă, viaţa privată a principelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că tara noastră nu va căpăta un statut de tară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental' decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.

Moment liric la cub: George Ţărnea

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte

Mă văd legat la ochi şi pus în fiare,

Cu unul care-a tâlhărit din plin

Prin gropile cu blusturi şi pelin,

Pândind iubiri subţiri la drumul mare.

Dar nici aşa nu-mi vine să mă-nclin,

Uitându-mi pofta de furat fecioare

Să-mi duc blestemul vieţii pe picioare,

Chiar dacă paşii mi se-neacâ-n slin.

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte

Şi fericiri de-o zi şi mângâieri,

N-am izbutit nicicum să fiu cuminte,

Tras înapoi mereu de câte-un ieri

Dezmoştenit brutal de cele sfinte

Şi-ncununat cu fuga-n nicăieri.

Balada morţii repetate

Spune-mi că  vrei şi pot sa zbor

Printr-un vârtej ameţitor,

Pana răsar la tine-n prag,

Să-mi mori de dor,să-ţi mor de drag…

wordless wednesday

Moment liric la cub: Ştefan Octavian Iosif

Bunica

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton 

Capitolul I
Fatalism romantic

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viaţa noastră romantică. Prea adesea forţaţi să împărţim patul cu cineva care nu ne poate înţelege sufletul, nu putem fi oare iertaţi dacă trăim cu convingerea (contrar tuturor regulilor epocii noastre luminate) că într-o zi ne este scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre? Nu ni se poate trece cu vederea o anumită credinţă superstiţioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea jinduirii noastre neîncetate? Şi, deşi rugăciunile noas­tre pot rămâne veşnic fără răspuns, deşi ciclul sumbru al neînţelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârşit, dacă cerurile se vor milostivi totuşi de noi, atunci chiar trebuie să atribuim simplei coincidenţe întâlnirea cu prinţul sau prinţesa? Sau putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura raţiunii şi să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât o parte inevitabilă a destinului nostru romantic?
Într-o dimineaţă de început de decembrie, fără nici un gând despre dragoste sau poveste, eram aşezat în secţiunea „economy" a unui avion British Air­ways care-şi făcea zborul de la Paris la Londra. Tocmai trecuserăm de coasta Normandiei unde pătura norilor de iarnă lăsase locul unei neîntrerupte întinderi de strălucitoare ape albastre. Plictisit şi incapabil să mă concentrez, luasem în mână revista publicată de linia aeriană, înghiţind pasiv informaţii despre hoteluri şi facilităţi aeroportuare.

Moment liric: Odisseas Elytis

Elena

Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara,
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor,
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum, când timpul
nu ţine seama de noi;
Spre cine vom întoarce privirile acum, când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori.
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri, pustii de singuri,
încercuiţi de imaginile morţii tal.e

Cu fruntea-fereastră veghem suferinţa
cea nouă,
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti,

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Marele Gatsby, Francis Scott Fitzgerald 

Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii. La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse.

- Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului?

- Ba da. În regimentul 28 infanterie.

- Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva.

Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă.

- N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf.

- La ce oră?

- Oricând vrei dumneata.

Moment liric la cub: Demostene Botez

De pe deal

Pe dealul negru şi sălbatic
Ca pe-un grumaz voinic de fiară,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale
Îmbrăţişaţi am stat sub pom,
Că de departe de pe vale
Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetăţuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omidă prin păduri.

Am aşteptat tăcuţi pe creastă,
Tremurători ca două ramuri,
Şi, proiectat pe zarea vastă,
Voalul tău, ca nişte flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,
Părea, mişcat de boarea sării,
Ca nişte aripi ridicate
La marginile zării.

wordless wednesday

Concursul de creaţie „Sfântul Andrei Şaguna – O viaţă în slujba Bisericii”

Arhiepiscopia Sibiului, prin Departamentul pentru Tineret, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu organizează, în toamna acestui an, Concursul de creaţie „Sfântul Andrei Şaguna – O viaţă în slujba Bisericii”. Concursul se înscrie în seria de manifestări dedicate canonizării ierarhului transilvănean.

Acest concurs, la care sunt invitaţi să participe elevii şcolilor generale din judeţ, va cuprinde două secţiuni:

- secţiunea artistică, dedicată claselor I-VII

- secţiunea literară, dedicată claselor a VIII-a

Prima etapă a concursului se va desfăşura la nivelul fiecărei şcoli, până în data de 21 octombrie 2011, urmând ca lucrările câştigătoare la cele două secţiuni (artistică şi literară) să fie trimise la etapa următoare (judeţeană) până în data de 28 octombrie, pentru a fi jurizate şi notate.

Elevii câştigători vor fi invitaţi, în data de 12 noiembrie a. c., la  Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru a fi premiaţi în cadrul Simpozionului Judeţean „Andrei Şaguna – Sfinţenie şi cultură”.

Moment liric la pătrat: Anatol E. Baconski

Autoportret în timp

Am semănat cu pădurea, cu
moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de
la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-
nalte coline moldave
am semănat - şi cu chipul
ciudaţilor zei
îngropaţi în nisip lângă mare. Cât
e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi,
multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri şi oşti, să
fi căzut multe lanţuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi
dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârşit cu
mine.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Paul Evdokimov

Teologie negativă şi Simbol
Pretutindeni se poate observa punerea la îndoială a temeiurilor; mulţi teologi nu prea mai ştiu în ce cred, căci demitologizarea sfârşeşte prin a goli creştinismul de conţinutul său evanghelic. Nu e greu să depăşeşti o cosmologie perimată, cu trei nivele; esenţial este să nu lezezi deplina alteritate a unor adevăruri care transcend toate procesele naturale. Curentul electric nu are nimic de-a face cu realitatea minunilor. Crucea rămâne un scandal şi o nebunie şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul istoriei. “Sub pretext «iluminist» – scria Sfântul Serafim de Sarov – am intrat în bezna unei asemenea ignoranţe, încât aceleaşi manifestări ale lui Dumnezeu care le păreau oamenilor din vechime cunoscute şi întru totul fireşti, ne apar nouă drept imposibile…”
Libertatea şi iadul
Biblia răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni l, 19). Este DA-ul Legământului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci, “sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele.
Dumnezeu a creat “libertatea secundă” şi îşi ia supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrângă, să-L facă să se pogoare în moarte şi în iad: El se lasă cu bună ştiinţă ucis, pentru a le dărui ucigaşilor iertarea şi învierea.

Moment liric la cub: Ion Pillat

Alesul
Mi-am dezlegat sandala ca o frunză
Ce cade moartă la piciorul meu,
Mi-am limpezit făptura să n-ascunză
Nimic din ce nu duce pân’ la zeu.
Pe ţărmul mării mă înalţ: o urnă
În care doar lumină am turnat.
Nu plâng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă.
Stau singur, pentru jertfă împăcat.
Din pietre albe i-am durat altarul,
Din lemne scumpe flăcări i-am ivit .
Şi cerul-nalt cum îmi primeşte darul,
Urc rugul împlinirii, fericit.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Fraţii Karamazov (reloaded), Feodor Mihailovici Dostoievski
Legenda marelui inchizitor

[…] Acţiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei, când în tot cuprinsul ţării, întru preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi:
În autodafeuri, ereticii
Cu fast ardeau pe rug,
în crude sacrificii...
Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când urmează să se înfăţişeze – după cum el însuşi a făgăduit – în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, „precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată până la Apus”. Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul odraslelor sale, şi anume chiar în locul unde se înălţa vâlvătaia rugurilor pe care erau daţi pradă focului ereticii. În nemărginita lui îndurare, voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-l purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele „toride” ale oraşului meridional, în care nu mai departe decât în ajun, în prezenţa regelui, a curţii, a cavalerilor, a cardinalilor şi a fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din Sevilla, ce venise în număr mare la faţa locului, marele inchizitor arsese pe rug „cu fast”, ad majorem gloriam Dei (deviza iezuiţilor: întru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu), aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-au recunoscut.
Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în preajma lui, înconjurându-l; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinându-se pas cu pas după dânsul. Şi-n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspândindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dânsul.

Moment liric la pătrat: Mircea Dinescu

Dispariţia unui figurant

Se-acreşte primăvara şi ea pe stârvul crăcii
Şi claunul boceşte în spatele barăcii
Şi rufele bătrâne îl cheamă pe frânghie
Să îşi usuce plânsul lui mic de prăvălie.

În iarba veche umblă un soi de iarbă nouă
cu pâre şi veninuri. Fă-te şi tu că plouă,
acceptă şi tu circul şi pe lumina slabă
descuie rinocerul şi intră-n el degrabă.

Actorul

Azi scriem poezia pe mari bucăţi de pâine
arta-i maşinăria de curăţat cartofi
chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de mâine
actor retras ca melcul in pantofi

Violenţa în rândul tinerilor

 Tinerii constituie, sau ar trebui să constituie, partea cea mai activă a societăţii, cea mai efervescentă şi plină de încredere în forţele proprii proaspăt descoperite. Aceştia se află într-o etapă a vieţii în care Dumnezeu le-a oferit tot ce este mai bun şi mai frumos pentru a se bucura de ele şi pentru a le aminti de bunătatea şi iubirea Sa de oameni. Însă de la acest fapt au deviat sau au apărut multe anormalităţi; astfel că în ziua de azi vedem mulţi tineri mutilaţi spiritual, iar o manifestare a acestei interiorităţi rănite este violenţa pe care şi-o însuşesc.

Am putea spune că violenţa este o exteriorizare a unor puternice frustrări interioare a unei nevoi acute de a obţine atenţie, chiar dacă ea nu e oferită într-un context amiabil.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

 Jurnal, Eugene Delacroix


5 iulie. Am lucrat la Arabul cure îţi înşeuează calul. Mă plimb în jur de ora doua, alergând după Jenny, pe care n-o găsesc nicăieri. Ajung până aproape de Soisy; urc spre stejarul Prieur, dar nu ajung până acolo: o iau pe aleea Fougeres, până la Bayvet. M-am învârtit pe aleea lui, căutând-o întruna pe Jenny; apoi am apucat pe aleea Draveil, în sensul zidurilor diferitelor parcuri, şi am urcat până la stejarul Antain, pe drumul pe care mergeam odinioară venind dinspre proprietatea lui Candas. M-am aşezat în faţa acestui gigant, îm­presurat acum de trunchiuri de copaci tăiaţi: aproape am adormit o clipă; m-am întors pe aleea şerpuitoare ce duce de la Mainville la Champrosav.
Ajuns acasă, am lucrat puţin dar cu succes la schiţa începută (capul calului), şi apoi am dormit până la ora cinci.
Apoi m-am dus la Bărbier. Seara şi cina au fost foarte vesele. Doamna Franchetti a venit şi ea, întâlnirea fiind astfel încă şi mai plăcută. Doamna Bărbier nu-i tot atât de încântată ca doamna Vil-lot de inteligenţa lui Dumas-fiul; Bărbier spune, şi pe bună dreptate, că nimic nu-i mai obositor decât aceste spirite şi jocuri de cuvinte făcute în­truna şi în legătură cu orice.

Moment liric la cub: Zaharia Stancu

Cântec în ceaţă

Copacii, prea negri, ne ies în drum.
Umbrele lor clătinate sunt fum.
O spaima tăcuta ne-nvăluie rea.
Poate vântul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne ţinem de mâini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.
Cândva ne-am plimbat prin soarele dimineții,
Acum bâjbâim prin pădurile ceţii ...

Ori poate pe marginea vieții ...

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi, Artur Silvestri

Apocalipsa, după Antim

Ploua demult, de câteva ore. Se retrăseseră şi ei în holul încăpător, întins şi pustiu, de la hotel. Prin sticla ferestrelor, parcă nesfârşite, ploaia se vedea stranie şi îndepărtată şi aproape ireală, ca o cădere continuă de perdele de ape rotindu-se de sus în jos. I se păruse că, de fapt, aici se macină o materie nedesluşită care, prin repetiţia interminabilă, se străduieşte să-i comunice şi să-1 înveţe ceva. Poate o concluzie impenetrabilă? Poate un gând fără cuvinte? Şi cine să fi încercat să-i spună toate acestea, în acest fel enigmatic pe care nu-1 mai întâlnise de când nu mai putea vorbi cu Cel ce îl învăţase fără grai?
Rămăsese pe un fotoliu, îngândurat. Ploaia biciuia asfaltul, oamenii care, puţini, se încumetau s-o înfrunte, acoperişurile şi copertinele, maşinile oprite în parcare, băncile pentru odihnă: parcă tot ce se făcuse cu o mână nesigură, şovăitoare şi pe lângă porunca întipărită sau împotriva ei. Abia iarba, florile şi copacii primeau şuvoaiele de apă cu încredere, seninătate şi fericire. Când îi apăruse, această frântură de gând îl tulburase privind mai cu luare-aminte cum, în loc să se neliniştească, tufele fără nume, presărate prin grădinile sălbăticite, primeau cu bucurie picăturile nenumărate.

Moment liric la pătrat: George Gordon Noel Byron

Inscripţie pe mormântul unui câine de Terra Nova
Traducere în limba română de Igor Creţu

Când iar în lut din lumea lui trufaşă
Coboară omul preamărit din faşă,
Sculpturi măiestre somnul îi veghează
Şi urne ţin durerea veşnic trează.
Şi zace el sub semnul altui rost
Ce se cădea să fie şi n-a fost.

Iar câinele sărmanul, cum e el
Şi paznic aprig şi amic fidel,
Ce-ţi dăruie şi inima lui mare,
Şi viaţa pân`la ultima suflare,
Se stinge fără slavă, ca în cer
Să nu-i primească sufletul stingher.
Iar omul, gâză plină de trufie,
Vrea cerul numai pentru el să fie!