Lectura săptămânii

Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu

Există un moment când bărbatul trebuie să se hotărască a abandona postura seducţiei, pentru a o obţine pe aceea a comunicării. Rareori ele merg împreună.  Seducţia e o manevră de asalt, în care abilitatea primează asupra corectitudinii. Seducţia vrea efectul, fie şi inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie şi nespectaculoasă. În cazul întâi, trăieşti voluptatea echivocului. În cazul al doilea, pe aceea a limpezimii. Mă decid, aşadar, pentru comunicare.

Dar, dintr-o dată, femeia din faţa mea surâde şi simt, dezolat, că efortul meu de a comunica se converteşte, pentru ea, în valoare de seducţie...

Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente.
Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă.

Plasat în câmpul credinţei, spiritul mediocru încă găseşte ceva de spus. Bunul amplasament îl ridică la nivelul lui. Dimpotrivă, spiritul cel mai înzestrat şi mai exersat sfârşeşte – dacă e prost plasat – prin a nu avea de spus nimic: e subtil în accidental şi stupid sau inexpresiv în cele esenţiale.

”nu eşti în apele tale“ – îmi spune un prieten. ”Ai mereu ceva de obiectat“. E adevărat. Când eşti prost dispus devii, brusc, ”obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor ”adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stârnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, când eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta când vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie. Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.

Dar când eşti bine dispus? Când eşti îndrăgostit. Sau când tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles... Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei.

La câţiva metri de mine, pe câmp, un iepure ţâşneşte speriat dintr-o tufă şi se îndepărtează vertiginos. Ca, zilele trecute, căprioara gonită de câini. Am senzaţia că suntem în centrul unui univers în regim de expansiune: e destul să apari pentru ca sălbăticiunile din preajmă să gonească centrifugal, lăsându-te singur, într-o situaţie de prestigiu vid. Omul – ca centru – resimte dublul tăiş al centralităţii sale: el e important şi solitar. Marginalizează tot ce nu e umanitate şi rămâne părăsit în pustiul excepţiei pe care o întruchipează.

Diletantismul literar (sau ştiinţific) al teologilor de azi: complexul lor de inferioritate faţă de lumea „culturii“. Toţi par a se strădui să pătrundă în această lume, ca şi când lumea din care vin ei e insuficientă şi marginală. Or, teologia trebuie să se reverse peste cultură, nu să aspire la ea, cum aspiră provincialul la certificatul de „intelectualitate“ al metropolei. O intelectualitate care întoarce spatele Bisericii şi o Biserică timidă, care nu-şi onorează autoritatea (crezând de cuviinţă s-o împartă ba cu „cultura“, ba cu „ştiinţa“ modernă, ba cu puterea seculară) – iată criza prin care trecem.

„E atât de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încât nu-mi mai vine să plec!“ – o frază care îţi vine adeseori în minte când te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfârşit, că ea are ceva de câştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca...“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gând neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decât părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l ai definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi, deci, dintr-o dată, că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfâşietor de frumos? Atunci, pleacă! Ţi s-a făcut un dar, pe care nu-l iei cu tine decât întorcându-i spatele.