Lectura săptămânii

Nuntă în cer
Mircea Eliade

Şi-apoi mi se pare că am să găsesc undeva printre amintirile acestea dezlegarea întâmplărilor care au urmat. Poate că mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva... Ar fi înspăimântător să crezi că din tot cosmosul atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are niciun sens... Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să o iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări. Când cel dintâi prieten al meu s-a însurat, am rămas o noapte întreagă de vorbă cu el, încercând să aflu ce s-a întâmplat, cum a ajuns aici, ce norme sau ce pasiuni l-au hotărât la acest pas. N-am înţeles aproape nimic, îţi mărturisesc...

E un destin, se-nţelege [...] Este şi acesta un destin, căci sunt şi altele, nenumărate...
De foarte multe ori încerc să-mi dau seama de ele, mai ales de acele destine obscure, lipsite de glorie, care decid, fără ştirea şi în absenţa noastră, pentru o viaţă întreagă. Când o iubeam, mă întrebam uneori dacă înainte de a o întâlni nu visasem ceva dramatic sau dacă la întâlnirea noastră, nu m-a frapat, cum se spune, vreun amănunt extraordinar... Am întâlnit-o la unul din prietenii mei, arhitect bogat şi amator de petreceri. Într-o după-amiază, într-o zi cenuşie de iarnă, când aş fi putut face orice altceva, la un ceas în care, de obicei, stăteam la mine acasă... 8 ianuarie.

În primăvara aceea când o iubeam şi eram la doi paşi de moarte din pricina ei, m-am trudit adesea să-mi amintesc, ceas cu ceas, ziua de 8 ianuarie. [...] Îmi spun că dacă mi-aş fi aruncat altfel ochii pe ziar aş fi zărit poate reclama unui film mult lăudat şi m-aş fi dus să-l văd înainte de a-mi ţine cuvântul faţă de Alexandru. Ileana n-ar fi rămas până seara târziu, acolo, dacă n-aş fi venit eu. Poate ar fi plecat înainte de venirea mea şi n-aş mai fi întâlnit-o sau dacă întâmplător aş fi întâlnit-o altă dată, n-ar fi fost vraja serii aceleia de 8 ianuarie; poate nici ea n-ar mai fi fost liberă, poate nici eu... S-ar fi putut întâmpla atâtea... Uneori, mai ales în tren, privesc cu atenţie chipul vecinei mele de compartiment şi îmi spun: dacă m-aş fi aflat într-o anumită zi, într-un anumit loc, într-un anumit oraş, femeia aceasta ar fi fost soţia mea sau poate ar fi fost, cum se spune, dragostea mea cea mare.

Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc, în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote, nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne indică întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.