wordless wednesday

Lectura saptămânii

Postul cel Mare, Alexandre Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor orto­docşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva” — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva” poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă”, „un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura” inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această „atmosferă” de post, această unică „stare a minţii”, este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică4, în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

Moment liric la cub: Dumitru Ichim

Metanoia

Gând cu dorul în eclipsă
Chiar de-s plus mi-s totuşi lipsă
Că-i atâta întuneric
Sferei vrând să mă desferic
Eu cu eu la socoteală,
Cifra-i ochi şi tot e goală
Că spre altul n’am de-ajuns,
Altu’n mine n’a pătruns.
Alfa glasul meu când strigă
Nu-mi răspunde nici un rigă
Şi nici slugile din jur
Furnicând prin veacul sur.
Când omega mă înspică
Punctu-I tot, dar tot nimică,
Mării moarte-s valul mort,
Barca prin deşert mi-o port.
Eu sunt vameş, dar şi vamă.
Intră’n mine şi mă cheamă
Cum făceai mergând pe mări.
Cheia am ascuns sub scări.

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Elogiul prostiei, Vasile Pavelescu

Prostia s-a bucurat în trecut de atenţia unor mari cărturari, într-o vreme, ea era privită cu îngăduinţă de lumea învăţaţilor. Este greu a elogia prostia astăzi, când ea este dispreţuită chiar în lumea proştilor. Din fericire, fenomenul de depreciere nu este nici permanent, nici general.
Au fost vremuri când opinia socială era neutră - sub raportul axiologic - fală de mărginirea intelectuală. Prostia nici nu exista ca atare pentru conştiinţa societăţii. Au fost şi epoci fericite când simplismul intelectual se bucura de o preţuire deosebită, ca şi nebunia. La unele popoare. În trecut, exemplarele de elită ale celor săraci cu duhul, purtătoare şi difuzoare de credinţe mitice, inspirau semenilor respect şi teamă aproape superstiţioasă. Nu departe de noi este fenomenul când un simplu cioban era să fie ridicai de pe treapta imbecilităţii sale terestre la rangul de sfânt. Elita tării mergea să i se închine. Se pare că puţina inteligentă apropie de misterele lumii. în timp ce multa inteligentă îndepărtează.
Un medium din societăţile spiritiste se recrutează de obicei dintre persoanele cu lotul reduse sub raportul inteligentei. Faptul că lumea spiritelor îşi alege interpreţii printre cei mai simpli arată că prostia este preţuită şi de personajele fluidice.
Spiritul popular, în poveştile sale priveşte cu bunăvoinţă mărginirea intelectuală. descriind-o întotdeauna în strânsă corelaţie cu însuşirile sufleteşti superioare. Prostul din poveste este un erou simpatic, superior deşteptului - adesea şiret şi ticălos - iar sfârşitul povestirii ne înfăţişează invariabil norocul prostului.

Moment liric la cub: Mihai Beniuc

Nu mă vei uita

Te măriţi, şi ştiu, vei naşte prunci,
Veţi avea cămin şi alte cele
Dar aşa frumoasă ca atunci
Cînd erai stăpîna vieţii mele
Nu vei fi tu niciodată
Niciodată

Anii vor veni mereu şiraguri
Ca soldaţii la cazan flămînzi
Din viaţa ta de miez şi faguri
N-o sa aibă Moartea nici de prînz
Poate doar o simplă, tristă, cină
Tristă cină.

Ce bătrînă, palidă şi goală
Vei rămîne peste trei decenii
Sîngele tău, astăzi în răscoală
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea
Mai avea

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastră ne-ntîmplată
Gîndurile, visele haine.
Nu mă vei uita tu niciodată
Sufletul cu altul ţi-i zadarnic
Darnic.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX, (coord. Christine Chaillot)

Între timp, în noiembrie 1914, guvernul britanic a anexat  Ciprul şi în martie 1925 insula a fost declarată colonie britanică. Populaţia greacă din Cipru, mai exact 400 000 de locuitori din totalul de 495 000, a reacţionat la evoluţia evenimentelor intensificând lupta pentru independenţa insulei.
în octombrie 1931, a izbucnit o revoluţie civilă care îndemna la răzvrătire, însă autorităţile au înăbuşit cu brutalitate această mişcare de eliberare, l-au arestat pe mitropolitul din Kition, Nikodimos, la 23 octombrie, şi pe mitropolitul de Kyrenia, Makarios, la 26 octombrie. Ambii au fost exilaţi în ziua de 3 noiembrie, acuzaţi că ar fi instigat răscoala. Britanicii au suspendat orice formă de libertate şi chiar au interzis bisericilor să bată clopotele.
După moartea lui Kyrillos III, în 1933, scaunul arhiepiscopal a rămas mulţi ani vacant din două motive: începând cu octombrie 1931, Biserica din Cipru nu a mai ţinut sesiuni sinodale, din pricina arestării şi deportării celor doi mitropoliţi mai sus-menţionaţi şi din cauza decesului arhiepiscopului. După aceea, prin noiembrie 1937, guvernul Ciprului a emis trei acte, neconforme autorităţii britanice şi cartei constituţionale, dar indispensabile pentru o alegere liberă, normală a noului arhiepiscop. Unul dintre mitropoliţii deportaţi, cel de Kition, a murit la Ierusalim la 13 septembrie 1937. Celălalt, mitropolitul din Kyrenia, s-a întors în Cipru la 22 decembrie 1946. Având în vedere că cele trei acte au fost anulate de guvernul britanic, alegerea arhiepiscopului a fost făcută în 1947 de un sinod electoral obişnuit, la care a participat mitropolitul Ioakimos din Derkos, din partea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. A fost numit arhiepiscop Leontios, mitropolitul Pafosului, care fusese mitropolit din 1930, precum şi locum tenens pe scaunul arhiepiscopal, din 1933.
Arhiepiscopul Leontios, care a condus singur Biserica din Cipru din 1933 şi până în 1946, a desfăşurat activităţi foarte utile atât pe plan bisericesc, cât şi naţional. Dar pe plan naţional aceasta 1-a costat mult, pentru că britanicii l-au privat în două rânduri de libertate, chiar în perioada cât a fost ierarh, între 21 aprilie 1938 şi 29 aprilie 1939, apoi între 18 mai 1939 şi 17 mai 1940. Aşadar, nu a fost arhiepiscop al Ciprului decât treizeci şi şase de zile.

Moment liric la cub: Theodor Damian

NE TREBUIESC ROŞCOVE

Învierea e-n noi
şi nu putem scăpa de ea cum
nu scăpăm de ziua cea de apoi
Ea este rădăcina fără de care
rădăcina noastră cea de toate zilele
călătorim în ea dus-întors.
Tată, dă-mi partea de avere
vreau să-mi fac drumul numai dus
dar celălalt fiu gândea :
fratele meu nu ştie ce cere.
Plecam să vând învierea la licitaţie
era singurul lucru care
mai putea aduce bani
şi să facă senzaţie.
Nu m-am gândit însă
că porcii
nu vor avea nevoie de învierea mea
şi că roşcovele lor
vor începe drumul a-mi fulgera.
Ne trebuie roşcove la toţi
ca să îndulcim pustia
ne trebuie roşcovele nisipoase
ca să nu ne mai tragem la sorţi
veşnicia.
Din ziua aceea
când mi-am căzut în fire
mănânc roşcove odată pe an
veniţi la cina mea
ca să mâncaţi ca porcii
şi să vă izbavească Dumnezeu
de cel viclean.

Lectura săptămânii (trecute)

Doamna Bovary, Gustave Flaubert


Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea palele părului.
Vederea pălăriei ei de paie agăţata de mânerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere alcătuiau acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul lângă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecând prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi parcau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul lui se pierdea în aceste adâncimi, şi imaginea i se oglindea în ele, în miniatură, până la umeri, cu fularul pe cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la fereastră su-l vadă plecând ; sta rezemată în coate pe pervaz, între doua ghivece de muşcate, în capotul care-i atârna, desfăcut, pe trup. în stradă, Charles îşi prindea pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj ; de sus, continuând sa-i vorbească, Emma rupea cu dinţii câte o bucăţică de floare sau frunzuliţa, o sufla spre el, iar aceasta, zburând, plutind învârtindu-se în aer ca păsările, se prindea, mai înainte de-a atinge pământul, de coama neţesălată a bătrânei iepe albe care sta nemişcata la poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare ; ea-i răspundea făcându-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfârşit lunga panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu grâul până la genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurându-şi fericirea aşa cum cineva mai mestecă, şi după masă, gustul trufelor pe care le digeră.

Moment liric la pătrat: Valeriu Anania

Axion

M’apropii de tine cu dulce sfială,
ca aburul gliei de slava domoală,
şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,
uşor pentru humă, prea greu pentru cer.

Mă bucur de tine cu dulce cântare,
ca scoica’ntr’o undă, ca roua’ntr’o floare,
că numai prin tine suflarea-mi scânteie
a opta lumină pe reci curcubeie.

Mă mântui prin tine cu dulce minune,
cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,
cum numai oglinda făptura mi-o’ngână,
cu-o faţă’n lumină, cu alta’n ţărână.

Si cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,
cu inima prinsă pe strună subţire,
ca steaua’ntr’o rază, ca măru’n parfum,
cercând veşnicia pe clipa de-acum.

wordless wednesday