Lectura săptămânii

Fraţii Karamazov,
F. M. Dostoievski

Alexei Feodorvici Karamazov era cel de-al treilea fecior al lui Feodor Pavlovici Karamazov, un moşier de la noi din judeţ, a cărui moarte tragică, survenită în împrejurări misterioase acum vreo treisprezece ani – dar despre asta o să am prilejul să vorbesc mai pe larg ceva mai încolo – stârnise la un moment dat oarecare vâlvă în jurul numelui său (aşa se şi explică faptul că lumea îşi mai aducea şi acuma aminte de el). Deocamdată mă voi mulţumi să vă spun că acest „moşier” (cum I se zicea, cu toate că nu-mi amintesc să fi locuit vreodată la el, la moşie) părea a fi un personaj destul de ciudat, deşi ca tip omenesc nu constituia câtuşi de puţin o excepţie: Feodor Pavlovici nu era numai o canalie şi un desfrânat, dar, în acelaşi timp, şi un om absurd; trebuie să adaug, însă, că făcea parte din acea categorie de inşi care, oricât de absurzi ar fi, se pricep totuşi de minune să-şi aranjeze afacerile, singurul lucru pare-se la care se pricep cu adevărat.

De aceea vă spun de la bun început: în împrejurarea de faţă nu poate fi vorba de o minune privită ca atare, după cum nu poate fi vorba nici de o aşteptare ilogică şi înfrigurată a unei minuni ce ar fi trebuit să se întâmple. Aleoşa nu avea nevoie de aşa ceva pentru triumful unor convingeri ale sale (nu, asta în nici un caz), ori pentru că nu ştiu ce idee preconcepută, ce se înrădăcinase în cugetul lui, să poată birui mai lesne o alta similară, cu certitudine, nu! În toate şi mai presus de orice, pe primul plan el nu vedea decât chipul venberabil şi atât de iubit, chipul omului drept şi fără prihană pentru care avea un adevărat cult. Toată dragostea ce sălăşluia în tainiţele inimii lui tinere şi curate, dragostea lui faţă „de toţi şi de toate”, se concentrase poate fără îndreptăţire în tot acest timp, adică în anul din urmă – cel puţin în manifestările cele mai vii ale sufletului său – numai şi numai asupra unor singure fiinţe, asupra bătrânului stareţ, acum răposat întru Domnul, de care era atât de ataşat. Fiinţa aceasta întruchipase atâta vreme pentru dânsul supremul ideal încât i-ar fi fost imposibil să nu aspire cu toată râvna clocotitoare a sufletului său tânăr spre acest ideal, ajungând uneori să uite cu desăvârşire „de toţi şi de toate”. (Mai târziu avea să-şi amintească, bunăoară, că în ziua aceea de grea cumpănă uitase de fratele lui Dmitri, la care se gândise cu duioşie şi grijă în ajun, după cum, tot aşa, uitase să treacă pe la Iliuşecika, să-I ducă tatălui său cele două sute de ruble, pe care de asemenea deunăzi îşi propusese cu tot dinadinsul să i le dea).

Dar inima lui era însetată de dreptate, numai şi numai de dreptate, şi nu de minuni! Şi iată că acela care, după credinţa lui, trebuia să fie preamărit ca unul ce era mai presus decât toţi muritorii, în locul slavei ce i se cuvenea cu prisosinţă fusese prăvălit de pe soclu şi târât în noroi! De ce? Cine hotărâse să fie aşa? Cine a putut să judece în felul acesta? se frământa chinuită de întrebări inima-i tânără şi nevinovată. Era deci o suferinţă prea mare pentru el, se simţea adânc jignit, ba chiar îndurerat, văzând cum omul fără de prihană, cel mai drag dintre toţi drepţii lumii fusese lăsat pradă batjocurilor răutăcioase ale gloatei nesăbuite, ce nu-i ajungea nici măcar la călcâie.