Moment liric la cub: Mircea Florin Şandru

Singur în faţa mării

Parcă marea se varsă în cer, e atât de întunecată,
Parcă însăşi vocea mea pe această faleză pustie
Ar fi şuierul mării. Cuvinte aruncate în valuri
Şi în văzduh, ca dintr-o pâlnie vorbitoare,
Ca dintr-un laringe de piatră
Nu le aude nimeni şi nici nu le înţelege
Sorbite de apă, de vânt, ca de o pungă
Ca de propriul lor sens. Strig
Singur în faţa mării, şi în faţa mea
Eu îmi strig mie.
Privesc ţărmul pe sute de kilometri distanţă
Din loc în loc oameni singuri
Doar cu cuvintele lor. Cu marea
Care acoperă totul. Şi strig, şi strig
O muzică uriaşă se rostogoleşte spre mine.

Moment liric la pătrat: Maria Marinela Cîrciumaru

Nici un lanţ trofic

Uneori între om şi om
e o depărtare mai mare de un cer.
Alteori la capătul lumii e doar un alt capăt
de drum
sau de pod
sau de inimă.

Tot ce contează, mi-ai mai spus,
e să nu primeşti în tine
lucruri care s-ar putea sfâşia unul pe celălalt.
În lumea asta păgână oaia mănâncă iarba şi lupul mănâncă oaia
și toate sunt bune.
Dar într-un suflet de om să nu se întâmple aşa.
Toate care intră să intre vii şi nevătămate,
unele să rămână, altele să plece,
dar fără să plătească pentru asta cu viaţa lor.
Să existe cetăţi de scăpare pentru ucigaşii fără voie,
dar toate să fie goale.

Tot ce contează, mi-ai mai spus,
e ca cerul tău să nu fie niciodată
la capătul lumii.

Moment liric la cub: Cristian Bădiliţă

Livada

Livada mea cu meri şi pruni gravizi
de-atâta ploaie te-ai făcut mireasă
întinsă pe-o cocoaşă mătăsoasă
păzită de trei câini şi doi molizi
din pulpa ta mănânc pe săturate
bacşişul morţii, lacrimi beau, tărie,
cu mâinile sub cap, întins pe spate
ca bunul Lazăr condamnat să-nvie
la ora când pendulul subteran
îşi schimbă mădularele şi ţipă
când timpul se cocleşte sub cadran
şi îngerul îşi tunde o aripă,
livadă milostivă, dacă vrei
îngroapă-mă sub tine doar o vară
să dorm buştean păscut de câţiva miei
şi-un măr frumos din tâmplă să-mi răsară.

wordless wednesday

Moment liric la cub: Vasile Munteanu

te. ar putea chema Maria

deşi trec printre oameni abia de mă zăresc
adeseori ştergându-şi privirile de mine
de i-aş călca-n picioare cum ar mai suspina
pământul sub aceste-ncălţări elefantine

în trompă car buşteanul din care voi ciopli
cu fildeşii iubita cuvintelor nescrise
dar mi-a rămas în aer pornirea vinovată
în miezul dur icoana fecioarei zgurăvise

acum întind din braţe în lateral o cruce
ca dragostea să aibă pe unde s-o apuce


Dumnezeu răzbună fiecare femeie

în ceasul otrăvit al înşelării
ce uneori se numără în luni de zile sau în ani
un mecanism pervers ascute în femeie umilinţa
hrănindu-şi mai cu dăruire animalul
spălându-i şi călcându-i rufele de mort

wordless wednesday

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Teologia Dogmatică Ortodoxă, Dumitru Stăniloae

a. Mărturisirea păcatelor şi valoarea ei spirituală.

Se poate spune că Taina aceasta este o Taină a comunicării intime şi sincere între penitent şi preot, sau chiar o Taină a comuniunii între ei. In ea preotul pătrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunăvoie; nu rămâne la un contact trecător şi superficial. Atât contribuţia penitentului, cât şi a preotului este cu mult mai mare în această Taină. In celelalte Taine harul lucrează pe planul obiectiv, ontic, la rădăcina fiinţei, în mod adeseori nesimţit. Aci lucrează prin angajarea mai amănunţită şi mai vibrantă a penitentului, prin mărturisire şi căinţă, apoi a preotului în aprecierea mijloacelor recomandate penitentului pentru vindecarea sufletească a celui îmbolnăvit de pe urma unor păcate grele şi apoi iarăşi prin contribuţia penitentului în împlinirea lor. Aceasta se explică din faptul că dacă prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului păcatele prin simpla mărturisire a credinţei şi angajare la păzirea ei şi a poruncilor lui Hristos, Taina Pocăinţei se săvârşeşte cu un om care a dovedit că nu a conlucrat cu harul Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dă dovadă că în el s-a produs o boală, sau o slăbiciune, care-1 poate duce şi după această Taină la noi căderi. Deci el trebuie să explice din ce motive a căzut şi care sunt slăbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie să arate prin căinţă şi prin făgăduinţa de a nu mai păcătui o angajare cu mult mai hotărâtă în a combate slăbiciunile care au dat dovadă ca pot birui cu uşurinţă firea lui. Rostul acestei Taine arată că pentru recidiviştii în aceleaşi păcate grele, mijloacele de remediere a slăbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multă stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilă a omului şi nu-1 face iarăşi un om cu adevărat nou.

Moment liric la pătrat: Ştefan Baciu

Sfârşitul cărţii

Această carte, plângere şi lumini neted oprite
Din prisma albă a gândului meu lucios,
O pun sub căpătâiul inimilor obosite
Să fluiere melodic rezonanţa ei de os.

Trimit în poeme gnomii imaginilor
Presar albastru bob de mei pentru porumbeii
Ce flutură zbor în cuibul paginilor
Sub cerul gândului şi sub streaşină ideii.

Descântecul luminii îl închid în podul
Palmelor ce indică o oază şi-un lac,
Aplec fruntea călugăreşte, eu robul, aprodul
Căci inima de pică îmi cere să tac.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

De veghe în lanul de secară, J.D. Salinger

Citeam o carte pe care o luasem de la bibliotecă din greşeală. Mă pomenisem cu altceva decît cerusem, şi nu-mi dădusem seama de asta decît după ce mă întorsesem în cameră. Cartea era Din adîncurile Africii de Isak Dinesen. Mi-am închipuit că trebuia să fie o porcărie. Dar nu era! Era o carte foarte bună. De fapt, sînt foarte incult, dar de citit, citesc mult. Autorul meu preferat e frate-meu D.B., şi după el, Ring Lardner. Am o carte de Ring Lardner de la frate-meu. Mi-a dat-o de ziua mea, puţin înainte de a intra la Pencey. Era o carte cu piese, nişte piese foarte comice şi foarte trăsnite, şi cu o poveste despre un agent de circulaţie care se îndrăgosteşte de o fată frumoasă foc care depăşea mereu viteza legală. Numai că el — poliţistul — era însurat şi nu putea să se însoare cu ea şi aşa mai departe. Şi, pe urmă, fata moare într-un accident, fiindcă depăşea mereu viteza.
Povestea asta îmi plăcea grozav. Dar mie cel mai mult îmi plac cărţile care, măcar din cînd în cînd, sînt comice. Citesc eu şi cărţi clasice, multe cărţi clasice, ca întoarcerea pe meleagurile natale şi altele, şi-mi plac; citesc şi o grămadă de cărţi de război şi de romane poliţiste şi altele de genul ăsta, dar nu prea mă-nnebunesc după ele. Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-1 poţi chema la telefon ori de cîte ori ai chef. Dar asta nu prea se întîmplă. I-aş fi telefonat cu cea mai mare plăcere acestui Isak Dinesen. Şi lui Ring Lardner, numai că D.B. mi-a spus c-a murit. Dar uite, să luăm, de pildă, o carte ca Robii de Somerset Maugham. Am citit-o vara trecută. Nu e o carte rea, nu e rea deloc, dar nu mi-ar da niciodată prin gînd să-i telefonez lui Somerset Maugham. Nu ştiu de ce. Nu e genul de tip căruia să-ţi vină să-i dai telefon. Asta e tot! Mai degrabă i-aş telefona bătrânului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye.
Deci îmi pusesem şapca cea nouă şi mă aşezasem în fotoliu să citesc Din adîncurile Africii. O citisem o dată în întregime, şi acum voiam să recitesc anumite pasaje. Dar n-apucasem să citesc trei pagini, cînd am auzit pe cineva dînd la o parte perdeaua cabinei de duş şi intrînd în cameră.

Moment liric la pătrat: Camil Baltazar

Noemi

Pre cât de sacru e al legilor chivot,
Pre-atât de sacru-i trupul tău, Noemi,
Şi-n marii ochi rotunzi, străluce Savaot,
Cu strălucirea grea a stelei şi a vremii.

Ţi-i trupul lemn de cedru şi migdală
Din care au cioplit lui Salomon
Căpriorii albi pentru amvon,
Templul când l-au ridicat, în rugă şi migală.

Desculţă mergi tu în Ierusalim,
Pe la răspântii paşii-ţi întârzii;
Te-apleci şi te amesteci, blând, în jocurile de copii,
Aşa precum s-ar apleca un heruvim.

Seara te-ajunge limpede, şi-ţi suie
De fiecare braţ o aripă, apoi,
Adormi pe uliţe de veche cetăţuie,
Luna dezvelindu-ţi nevinovaţii umeri goi.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Iepurii nu mor, Ştefan (Savatie) Baştovoi

11

Desenă un om cu muşchi pe burtă, aşa cum văzuse în cartea de ştiinţe ale naturii şi-l băgă în bancă. îl arătă lui Bohanţov. Ce tare seamănă, parcă-i viu, dar nu tu i-ai făcut, nu cred eu că tu l-ai făcut.
- Îţi spun că eu l-am făcut.
- Du-te, măi, de-aici. Ia dă să mă uit, n-are cum, ce-mi spui tu mie?- Pot să mai fac unu, dacă vrei.
- Nu-l faci tu, ce-mi spui tu mie? Hai, fă-l, da nu-l face tu aşa... fă-i acolo ceva, să se vadă...
- Lasă-l în pace, Bohanţov! Ge nu puteţi împărţi acolo?! nu destul că sunteţi proşti ca nişte vaci, dar nici nu sunteţi atenţi la lecţie! Vaculovskii, ce nu puteţi împărţi acolo? Ce v-aţi ascuns în banca aceea? Ia, hai, mutaţi-vă voi de-acolo. Lozinskaia, Catereva, ia, treceţi voi, fetele, acolo şi lăsaţi-i pe boii ăştia doi în faţă, să vedem dacă o să-i mai aud foindu-se. Hai, Vaculovskii, hai aici, c-ajung şi eu cu arătătorul şi când voi hleşti câte două peste cap, de-odată vă cuminţiţi. Vaci împuţite!
Fetele trecură în banca lor şi ei au trecut mai în faţă cu tot cu caiete şi cu ghiozdan şi s-au aşezat mai în faţă, mai aproape de Nadejda Petrovna. Şi Saşa şi Bohanţov erau roşii, căci se gândeau la prostia de foaie. Dacă o vedea Nadejda Petrovna?
Pe Lozinskaia o chema Stela şi ea avea numai note de cinci. Şi Catereva avea numai cinci (nota maxima in sistemul de evaluare sovietic- n.m. L.M.), dar Stela învăţa parcă mai bine şi avea şi ghiozdan de lac, şi mirosea frumos. Ele stăteau acum în banca lui Saşa şi-şi aranjau caietele. Saşa s-a întors şi a văzut-o pe Stela cum a dus mâna la gură şi a făcut ch-h! Pe urmă i-a dat-o şi lui Catereva, şi Catereva a dus şi ea mâna la gură, şi a făcut ch-h! Nadejda Petrovna, uitaţi' ce-am găsit în bancă, şi duse mâna la gură şi făcu ch-h!

Moment liric la pătrat: Nache Mamier Angela

să deschid totuşi ochii

lujerul poeziei duce la tăişul gloriei
multe din întâmplările vieţii îi sunt rezervate
frâu-desfrâul emoţiei apasă realul
sacru pelerinaj
biciuit de nuielele sângelui
singurătăţii- pod de ţărână
obosit de înălţarea la vis -
ropotele voastre trupeşti şi drăceşti
mi-au furat liniştea
să deschid totuşi ochii să-i privesc
şi să nu urăsc
lumina vulgară a minciunii
aburul sudorii animalice
herghelii săltând să-mi strivească
pulsul
inima îndrăgostită
bună de dat la o parte...

wordless wednesday

Salvation Boulevard (2011)

Director:

George Ratliff

Writers:

Douglas Stone (screenplay), George Ratliff (screenplay), and 1 more credit »

Stars:

Greg Kinnear, Pierce Brosnan and Marisa Tomei

 

Crescut într-o activă comunitate neoprotestantă din Texas, regizorul George Ratliff se străduieşte să redea câteva crâmpeie din viaţa creştinilor americani, preocupare exersată în filme ca Purgatory County (1996), Hell House (2001) sau Joshua (2007). Acelaşi lucru îl face şi în ecranizarea romanului Wag the Dog (Larry Beinhart), Bulevardul Izbăvirii (Salvation Boulevard) prezintă într-o notă mai mult comică decât satirică povestea pastorului Dan Day (Pierce Brosnan), harismatic predicator, povăţuitorul comunităţii afiliate unei mega-Biserici neoprotestante din Statele Unite. Dan se remarcă încă din primele cadre printr-o siguranţă şi încredere (în sine) ieşită din comun precum şi prin discursul exaltat care amplifică neajunsurile păstoriţilor pentru a evidenţia prin contrast caracterul extraordinar al lucrării lui Dumnezeu prin intermediul său. Înconjurat de credincioşi fanatici şi „ucenice” îndoctrinate care îl adulează mai mult ca pe un star decât ca pe un păstor de suflete, acesta reuşeşte să manipuleze abil masele conducându-le mai degrabă pe bulevardul pierzării decât pe calea cea strâmtă.

Moment liric la pătrat: Dumnitru Bădiţă

o textila transfigurata

puloverul pe care mulţi ani l-am purtat
martor mi-a fost primului amor
mi-a ţinut de cald prin mansarde
şi in câteva călătorii
l-au molfăit ploile ce-mi străbat umbrela de nervi
prin baruri l-au ronţăit şoriceii de fum

ani mulţi l-am purtat
şi nu l-am băgat în seamă

găurit şi deşirat pe alocuri
atârnă în vârful unui par lângă munţi
cică e o sperietoare în mijlocul porumbilor
dar coţofenele şi l-au ales drept idol
şi în cinstea lui
devastează tot lanul

Poveste despre şcoala mea

Dacă aş putea acum, când scriu aceste rânduri, să pun început bun… să fie adevărat ceea ce visez … şi îmi promit mereu … voi continua lupta aceasta lăuntrică, şi poate voi învinge … Adorm în aceiaşi nelinişte şi cu aceiaşi frământare: ce rost mai are să merg la şcoală? Nu mă interesează … visez …
„… prin zăpadă străbat singur drumul spre şcoală. Ajung în curtea liceului, dar nu văd pe nimeni. Este 8 şi 15 minute. Iar ajung târziu şi mă pune absent la matematică. Am un total de 36 absenţe nemotivate şi suntem doar la jumătatea semestrului I. Şi totuşi ceva mă îndeamnă să intru. Dacă nu este nimeni, sala de clasă ar trebui să fie încuiată. Stau la uşă, ascult câteva cuvinte şi tresar … deschid uşa şi rămân uimit: sala de clasă a devenit o capelă de rugăciune; catedra devenise peste noapte Masa Sfântului Altar … un preot slujea Sfânta Liturghie … dar de ce făcea acest lucru numai pentru mine?
Am îngenuncheat şi am început să plâng, aproape să urlu de durere sufletească … nu-i puteam zări chipul, dar simţeam un fior şi multă căldură cum se revarsă peste mine şi mă copleşeşte. Doamne, cât de liniştit mă simt!
Cât mi-aş dori să mă împărtăşesc, însă preotul a sorbit din Potirul Sfânt ultima picătură de împărtăşanie. Se termină Sfânta Liturghie, preotul se îndreaptă spre mine, cel care stăteam nemişcat în genunchi, ascuns parcă după singura floare aşezată pe un scaun în colţul de la geam.

Moment liric la cub: Ion Barbu

Edict

Această pontifică lună
Cuvânt adormiţilor e,
Din roua caratelor sună
Geros, amintit: ce-ru-le.

O sobă, cealaltă mumie.
Domneşte pe calul de şah,
La Moscova verde de-o mie
De turle, ars idol opac.

Dogoarea, podoabă: răsfeţe
Un secol cefal şi apter.
- Ştiu drumul Slăbitelor Feţe
Ştiu plânsul apos din eter.

Lectura saptămânii

Noaptea din Grădina Getzimani, Lev Şestov

[…] Agonia lui Iisus va dura până la sfârşitul lumii şi, prin urmare, nu trebuie să dormim tot acest timp. Asta se poate spune, orice se poate spune. Dar un om se poate dărui, poate el să ducă la bun sfârşit o asemenea sarcină, au aceste cuvinte un sens ? Pascal, ca şi Macbeth, vrea „să asasineze somnul” ; mai mult încă, el pare a pretinde tu­turor să se asocieze la această teribilă operă. Raţiunea omenească declară, fără să ezite, că exigenţa lui Pascal este cu neputinţă şi smintită. Şi nu poţi să nu te supui raţiunii. Pascal însuşi ne învaţă : „Raţiunea ne comandă mult mai impe­rios decât un stăpân ; căci, dacă nu te supui aceluia, eşti nefericit, dar dacă nu te supui raţiunii, eşti un prost”. Deci, cum să refuzi supunerea la raţiune ? Cine ar îndrăzni să o facă ? Sfântul Petru, Apostolul, când a fost rugat de Iisus să rămână cu el pentru a-i alina suferinţele, n-a avut puterea să-şi înfrângă somnul ; Petru dormea în timp ce Iisus se ruga : „Îndepărtează paharul acesta de mine...”, în timp ce el clama : Tristis est anima mea usque ad mortem. Cînd Iisus a fost luat de soldaţi şi târât spre călăii săi, Petru dor­mea mai departe : căci numai dormind un om putea, într-o singură noapte, să-şi renege de trei ori Dumnezeul său.

Moment liric la cub: Vasile Alecsandri

Fiind bolnav la Prinkipo

Fiind bolnav la Prinkipo

Strein pe malul mării zac în singurătate,
Păşesc pe-a morţii cale.
Ş-a zilei dulce raze îmi par întunecate
Şi mereu mă adoarme c-un cântec plin de jale.

Ah, glasul deznădejdii în inimă-mi răsună,
Căci mor făr-a depune, cu-o mândră înfocare,
Pe fruntea ţării mele o falnică cunună
Şi pe-al iubitei frunte o dulce sărutare!

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Postul cel Mare, Alexandre Schmemann

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor orto­docşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva” — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva” poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă”, „un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura” inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această „atmosferă” de post, această unică „stare a minţii”, este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică4, în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli” de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

Moment liric la cub: Dumitru Ichim

Metanoia

Gând cu dorul în eclipsă
Chiar de-s plus mi-s totuşi lipsă
Că-i atâta întuneric
Sferei vrând să mă desferic
Eu cu eu la socoteală,
Cifra-i ochi şi tot e goală
Că spre altul n’am de-ajuns,
Altu’n mine n’a pătruns.
Alfa glasul meu când strigă
Nu-mi răspunde nici un rigă
Şi nici slugile din jur
Furnicând prin veacul sur.
Când omega mă înspică
Punctu-I tot, dar tot nimică,
Mării moarte-s valul mort,
Barca prin deşert mi-o port.
Eu sunt vameş, dar şi vamă.
Intră’n mine şi mă cheamă
Cum făceai mergând pe mări.
Cheia am ascuns sub scări.

wordless wednesday

Lectura saptămânii

Elogiul prostiei, Vasile Pavelescu

Prostia s-a bucurat în trecut de atenţia unor mari cărturari, într-o vreme, ea era privită cu îngăduinţă de lumea învăţaţilor. Este greu a elogia prostia astăzi, când ea este dispreţuită chiar în lumea proştilor. Din fericire, fenomenul de depreciere nu este nici permanent, nici general.
Au fost vremuri când opinia socială era neutră - sub raportul axiologic - fală de mărginirea intelectuală. Prostia nici nu exista ca atare pentru conştiinţa societăţii. Au fost şi epoci fericite când simplismul intelectual se bucura de o preţuire deosebită, ca şi nebunia. La unele popoare. În trecut, exemplarele de elită ale celor săraci cu duhul, purtătoare şi difuzoare de credinţe mitice, inspirau semenilor respect şi teamă aproape superstiţioasă. Nu departe de noi este fenomenul când un simplu cioban era să fie ridicai de pe treapta imbecilităţii sale terestre la rangul de sfânt. Elita tării mergea să i se închine. Se pare că puţina inteligentă apropie de misterele lumii. în timp ce multa inteligentă îndepărtează.
Un medium din societăţile spiritiste se recrutează de obicei dintre persoanele cu lotul reduse sub raportul inteligentei. Faptul că lumea spiritelor îşi alege interpreţii printre cei mai simpli arată că prostia este preţuită şi de personajele fluidice.
Spiritul popular, în poveştile sale priveşte cu bunăvoinţă mărginirea intelectuală. descriind-o întotdeauna în strânsă corelaţie cu însuşirile sufleteşti superioare. Prostul din poveste este un erou simpatic, superior deşteptului - adesea şiret şi ticălos - iar sfârşitul povestirii ne înfăţişează invariabil norocul prostului.

Moment liric la cub: Mihai Beniuc

Nu mă vei uita

Te măriţi, şi ştiu, vei naşte prunci,
Veţi avea cămin şi alte cele
Dar aşa frumoasă ca atunci
Cînd erai stăpîna vieţii mele
Nu vei fi tu niciodată
Niciodată

Anii vor veni mereu şiraguri
Ca soldaţii la cazan flămînzi
Din viaţa ta de miez şi faguri
N-o sa aibă Moartea nici de prînz
Poate doar o simplă, tristă, cină
Tristă cină.

Ce bătrînă, palidă şi goală
Vei rămîne peste trei decenii
Sîngele tău, astăzi în răscoală
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea
Mai avea

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastră ne-ntîmplată
Gîndurile, visele haine.
Nu mă vei uita tu niciodată
Sufletul cu altul ţi-i zadarnic
Darnic.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX, (coord. Christine Chaillot)

Între timp, în noiembrie 1914, guvernul britanic a anexat  Ciprul şi în martie 1925 insula a fost declarată colonie britanică. Populaţia greacă din Cipru, mai exact 400 000 de locuitori din totalul de 495 000, a reacţionat la evoluţia evenimentelor intensificând lupta pentru independenţa insulei.
în octombrie 1931, a izbucnit o revoluţie civilă care îndemna la răzvrătire, însă autorităţile au înăbuşit cu brutalitate această mişcare de eliberare, l-au arestat pe mitropolitul din Kition, Nikodimos, la 23 octombrie, şi pe mitropolitul de Kyrenia, Makarios, la 26 octombrie. Ambii au fost exilaţi în ziua de 3 noiembrie, acuzaţi că ar fi instigat răscoala. Britanicii au suspendat orice formă de libertate şi chiar au interzis bisericilor să bată clopotele.
După moartea lui Kyrillos III, în 1933, scaunul arhiepiscopal a rămas mulţi ani vacant din două motive: începând cu octombrie 1931, Biserica din Cipru nu a mai ţinut sesiuni sinodale, din pricina arestării şi deportării celor doi mitropoliţi mai sus-menţionaţi şi din cauza decesului arhiepiscopului. După aceea, prin noiembrie 1937, guvernul Ciprului a emis trei acte, neconforme autorităţii britanice şi cartei constituţionale, dar indispensabile pentru o alegere liberă, normală a noului arhiepiscop. Unul dintre mitropoliţii deportaţi, cel de Kition, a murit la Ierusalim la 13 septembrie 1937. Celălalt, mitropolitul din Kyrenia, s-a întors în Cipru la 22 decembrie 1946. Având în vedere că cele trei acte au fost anulate de guvernul britanic, alegerea arhiepiscopului a fost făcută în 1947 de un sinod electoral obişnuit, la care a participat mitropolitul Ioakimos din Derkos, din partea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. A fost numit arhiepiscop Leontios, mitropolitul Pafosului, care fusese mitropolit din 1930, precum şi locum tenens pe scaunul arhiepiscopal, din 1933.
Arhiepiscopul Leontios, care a condus singur Biserica din Cipru din 1933 şi până în 1946, a desfăşurat activităţi foarte utile atât pe plan bisericesc, cât şi naţional. Dar pe plan naţional aceasta 1-a costat mult, pentru că britanicii l-au privat în două rânduri de libertate, chiar în perioada cât a fost ierarh, între 21 aprilie 1938 şi 29 aprilie 1939, apoi între 18 mai 1939 şi 17 mai 1940. Aşadar, nu a fost arhiepiscop al Ciprului decât treizeci şi şase de zile.

Moment liric la cub: Theodor Damian

NE TREBUIESC ROŞCOVE

Învierea e-n noi
şi nu putem scăpa de ea cum
nu scăpăm de ziua cea de apoi
Ea este rădăcina fără de care
rădăcina noastră cea de toate zilele
călătorim în ea dus-întors.
Tată, dă-mi partea de avere
vreau să-mi fac drumul numai dus
dar celălalt fiu gândea :
fratele meu nu ştie ce cere.
Plecam să vând învierea la licitaţie
era singurul lucru care
mai putea aduce bani
şi să facă senzaţie.
Nu m-am gândit însă
că porcii
nu vor avea nevoie de învierea mea
şi că roşcovele lor
vor începe drumul a-mi fulgera.
Ne trebuie roşcove la toţi
ca să îndulcim pustia
ne trebuie roşcovele nisipoase
ca să nu ne mai tragem la sorţi
veşnicia.
Din ziua aceea
când mi-am căzut în fire
mănânc roşcove odată pe an
veniţi la cina mea
ca să mâncaţi ca porcii
şi să vă izbavească Dumnezeu
de cel viclean.

Lectura săptămânii (trecute)

Doamna Bovary, Gustave Flaubert


Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea palele părului.
Vederea pălăriei ei de paie agăţata de mânerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere alcătuiau acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul lângă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecând prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi parcau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul lui se pierdea în aceste adâncimi, şi imaginea i se oglindea în ele, în miniatură, până la umeri, cu fularul pe cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la fereastră su-l vadă plecând ; sta rezemată în coate pe pervaz, între doua ghivece de muşcate, în capotul care-i atârna, desfăcut, pe trup. în stradă, Charles îşi prindea pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj ; de sus, continuând sa-i vorbească, Emma rupea cu dinţii câte o bucăţică de floare sau frunzuliţa, o sufla spre el, iar aceasta, zburând, plutind învârtindu-se în aer ca păsările, se prindea, mai înainte de-a atinge pământul, de coama neţesălată a bătrânei iepe albe care sta nemişcata la poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare ; ea-i răspundea făcându-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfârşit lunga panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu grâul până la genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurându-şi fericirea aşa cum cineva mai mestecă, şi după masă, gustul trufelor pe care le digeră.

Moment liric la pătrat: Valeriu Anania

Axion

M’apropii de tine cu dulce sfială,
ca aburul gliei de slava domoală,
şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,
uşor pentru humă, prea greu pentru cer.

Mă bucur de tine cu dulce cântare,
ca scoica’ntr’o undă, ca roua’ntr’o floare,
că numai prin tine suflarea-mi scânteie
a opta lumină pe reci curcubeie.

Mă mântui prin tine cu dulce minune,
cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,
cum numai oglinda făptura mi-o’ngână,
cu-o faţă’n lumină, cu alta’n ţărână.

Si cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,
cu inima prinsă pe strună subţire,
ca steaua’ntr’o rază, ca măru’n parfum,
cercând veşnicia pe clipa de-acum.

wordless wednesday

Moment liric la pătrat: Dimitrie Anghel

Hornarul

Pe cerul alb se face-o pată,
Apare şi dispare iar,
Şi pata asta-ndoliată
E-o siluetă de hornar ...

Se pleacă omul de cărbune,
Ţinând în mână un odgon,
Şi-ntr-un ogeac nu ştiu ce spune
Ca printr-un negru telefon.

Din horn în horn îşi schimbă locul,
La orice pas primejduit,
Dar neschimbat îi e norocul ...
Şi-atunci cu jale m-am gândit :

De ce atâtea suferinţe
Să-ndure-naltul funcţionar,
Când sunt atâtea conştiinţe,
Ce au nevoie de-un hornar ?!

wordless wednesday

Moment liric la pătrat: Al.O. Teodoreanu

Nemurirea

Mormintele ne-aşteaptă cu gurile căscate.

Şi mergem toţi spre ele, pe-un drum sau pe alt drum,

Cum merg hipnotizate gazelele de fum,

Spre şerpi cu solzi de aur şi ochi de nestimate.

Iubire, ură: viaţă. Lumini de chihlimbar

Iar spintecă văzduhul, pornind din roi de stele,

Ce, prăbuşite-n beznă, or fi ducând cu ele

O altă lume – netrebnic furnicar!

Îşi mistuie şi sorii fierbintea lor plămadă
Şi-ngheaţă (asta-i moartea?). Noi ridicăm statui,
Ca bronzul să arate, în veci de veci (dar cui?),
Că asta-i nemurirea, în haină de paradă.

Şi nici gândim că-n haos îşi va găsi-mplinirea
Pământul, când prin spaţii va trece rotocol.
Va fi-nsemnând o clipă şi el o dungă-n gol,
Şi va muri cu viaţa atunci şi Nemurirea.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Toată vremea-şi are vreme, Calinic Argatu

Marele Pedagog şi delirul tineresc

Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ universitar.
Nu ştiu cum s-a brodit, dar am avut prilejul să stau în internat sau în gazdă. In ambele situaţii au fost şi sunt îndemânări, dar şi lipsuri mai mari sau mai mici. Câţi dintre noi n-ar putea scrie pagini de mare măiestrie din viaţa de Seminar, învăţământ preuniversitar sau universitar?
La Sibiu, în primul an, am stat la internat. Buna preţuire şi înţelegere se arătau de la început, chiar dacă unii dintre studenţi erau şi clerici în pastoraţia duhovnicească, cum am fost şi eu. Vedeai cele două planuri în chip practic. Nu se aştepta, uneori, peste zece ani ca să se treacă de la învăţământul teoretic, la cel practic.
Unii poate se grăbeau, cum am fost şi eu. Credeam că se sfârşeşte lumea fără lucrarea mea mai grăbită şi mai bună în pastoraţie. Aşa gândesc unii tineri. Vor să se maturizeze mai repede. Să intre în valurile vieţii. Această grabă, dacă merge pe aripile Duhului Sfânt, atunci este binecuvântată, cu mult spor şi de folos obştesc.

Moment liric la bax: Dan Căprugiu (Sonatele sonete)

O puştoaica   emancipată
Ţi-e trupul gingaş, templu sfânt,
în el domneşte primăvara
Şi totul pare ca un cânt...
Din el lipseşte doar...fecioara.



„Povara" frumuseţii
Hulpavi ca nişte animale,
Cu foamea de hormoni lăsată,
E-adulmecată câte-o fată
De cei ce-i întâlneşte-n cale
Chemări din ochi, chemări verbale,
De multe ori e acostată
Ba uneori chiar agresată
Motivul? Farmecele sale
Ea aplecând uşor privirea, î
ncearcă a-şi menţine firea
De-atâţia inşi a fost poftită
Şi din privire dezbrăcată
încât te-ntrebi, deşi smerită,
Mai e virgină, biata fată?

Oful moldoveanului
Zis-a Ştefan, scrie slova
Şi trăim acest „cherem",
Că a noastră nu-i Moldova!
Dar Cotnarul tot îl bem!

Simpozionul „Andrei Şaguna – Spiritualitate şi Cultură. Impresii

Mă bucur că împreună cu colega Andreea Căruţaşu, din clasa a XI-a C, elevă la acelaşi colegiu am participat in mod activ alături de ceilalţi elevi ai liceelor si colegiilor sibiene la Simpozionul  “Andrei Şaguna – Sfinţenie si Cultură”.  Din cele 16 teme propuse  am avut şansa de a alege şi de a pregăti lucrarea “Andrei Şaguna în conştiinţa românilor ardeleni”.
Prin participarea la acest simpozion am avut ocazia să aflăm mai multe despre Sfântul Andrei Şaguna, o personalitate cu o cultură riguroasă şi cu o viaţa sfânta.  Informaţiile cuprinse în prezentările colegilor participanţi m-au făcut să înţeleg că Sfântul Andrei Şaguna şi-a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei neamului românesc în general si a celui transilvănean în mod special.  Chiar dacă viaţa sa a numărat numai 65 de ani, dintre care 27 i-a petrecut la Sibiu, prin viaţa lui bineplăcută lui Dumnezeu, Sfântul Mitropolit reprezintă un model pentru noi toţi care ne plângem că nu avem destul timp să săvârşim toate cerinţele vieţii acesteia.
Pe parcursul prezentărilor am remarcat că s-au folosit multe sintagme, asociate Sfântului, iar în sufletul meu a rămas mai ales una, formată din cele 9 cuvinte testamentare: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi”, pe care Sf. Andrei Mitropolitul o aşează şi în gândurile noastre.