Atenţie! Acum se scrie istorie!

„Responsabilitatea fiecărui om se exercită într-o sferă infinită: este responsabilitate în faţa Infinitului/.../ Orice om determină soarta lumii prin fiinţa şi faptele sale” (Martin Buber)

Mă uit pe CNN de câteva zile la evenimentele din Egipt şi la „revoluţia” ce se vrea înfăptuită de masele scârbite care scandează neîncetat „Allah akbar” [Dumnezeu e foarte/cel mai mare] şi biruiesc rând pe rând dispozitivele forţelor de ordine care îşi abandonează poziţiile lăsând loc taburilor, tancurilor şi soldaţilor care răcnesc şi ei „Allah akbar” – numitorul comun al luptătorilor islamici de pretutindeni, al soldaţilor şi mercenarilor selgiucizi şi chemarea tuturor revoluţiilor islamice deopotrivă. Privesc cei câţiva protestatari seceraţi de gloanţe ca nişte spice încă nu destul de coapte, dar care se cer drept preţ de sânge al „democraţiei” şi al fertilităţii câmpiilor de-a lungul Nilului.

Mă uit şi îmi amintesc, atât cât îmi pot aminti, ceea ce s-a întâmplat acum 21 de ani în România, când mulţimea de „revoluţionari” rostea Tatăl nostru în faţa barajelor de blindate.
„Revoluţia” uitată, a eroilor uitaţi, reanimaţi vreme de câteva zile pe an sub deviza „eroii nu mor niciodată!”.

Ba mor! Mor pentru că nu sunt eroi! Şi nu sunt eroi pentru că noi nu avem convingerea că ar fi eroi. Acum, sincer, câţi dintre noi ne gândim la ei ca la nişte eroi? Îi tratăm în cel mai fericit caz ca pe nişte victime, al căror sânge a fost necesar să ispăşească răsturnarea unui regim şi atât. Prea curând au murit şi s-au stins în memoria colectivă odată cu dispariţia celor ce i-au cunoscut vreodată, devoraţi de timp, precum fiii legendarului Cronos, îngropaţi sub preocupările şi nevoile noastre mult mai stringente de sancţionare a non-valorii, uitaţi pentru că nu mai are cine să-i pomenească.

Mă cuprinde ruşinea şi frustrarea de fiecare dată când păşesc de-a lungul crucilor vis-á-vis de Modarom: 64, 58, 37, 19, 18, 18, 18, 17, 6. Simple cifre care îţi vorbesc despre vârsta celor căzuţi pentru „libertatea” mea şi a ta, persoane care au făcut ceva (indiferent că s-au jertfit sau a fost ucişi întâmplător) la nişte vârste destul de fragede, la care eu poate nici nu eram în stare să îmi articulez opinia despre meniul de la cantina studenţească. La acestea se adaugă ruşinea de a nu şti nimic despre oamenii aceştia şi de a nu mă fi interesat. Şi de-aş fi singurul!!!

În mod clar noi nu avem eroi, ci eroul necunoscut, politizat în funcţie de adunătura care depune coroanele comemorative. Suntem prea comozi ca să avem eroi şi nici nu-i merităm, de aceea nu avem decât victime anonime, din care nu a mai rămas decât câte o cruce şi o fotografie sepia.

I-am redus la o masă impersonală, o mare de inşi fără chip şi fără nume. Or, acestea sunt necesităţi ontologice ale eroului, căci prin ele dăinuieşte decenii şi veacuri după moarte. Să luăm cel mai banal exemplu: Che Guevara, recunoscut până şi de picii de la grădiniţă pe burţile fraţilor lor mai mari, care poate nici nu au idee că idolul lor a fost un comunist notoriu şi dracul gol pe pământ.

Nop! Eroii noştri sunt pierduţi definitiv, căci având feţele şi numele amputate din memoria noastră nu pot fi decât victime, a căror moarte nu a avut nici un ecou pe termen lung. Probabil, dacă întrebi pe vreunul din Noii Golani pentru cine au aprins lumânări în decembrie nu vor putea să numească măcar două persoane, pentru că nu le ştiu numele, iar nomen est omen (prevestire/prefigurare şi anticipare a destinului extraordinar pe care îl are fiecare). Numele poate fi gândit ca esenţă a persoanei, întrucât ne individualizează în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: prin chemarea pe nume şi prin afirmarea identităţii (alterităţii) punem bazele oricărei relaţii.

Dar noi ce relaţie avem cu aceste victime? Pentru noi, ei „aparţin regatului lui Acela. Eul face experienţa lor: el nu le explorează decât suprafaţa, el nu se angajează cu toată fiinţa sa în această experienţă şi nu iese realmente din sine. Acela e un neutru. Neutrul sugerează că, în Acela, fiinţele nu sunt abordate în unicitatea lor, graţie căreia ele sunt altele decât toate celelalte. Ele sunt lucruri de care dispunem, care contează ca masă într-o acţiune” (Emmanuel Levinas).

Dacă ei sunt responsabili de „libertatea” noastră, responsabili suntem şi noi faţă de amintirea lor, de a o perpetua şi de a răscoli nu după scheletele din dulapul altora (deconspirarea foştilor colaboratori), ci în morminte după adevăraţii eroi, după modele de la care chiar avem ce învăţa şi pe care merită să le pomeneşti în faţa lui Dumnezeu în rugăciunile tale, în faţa nepoţilor în povestirile tale, în faţa ta când îţi lipseşte curajul…

P.S. celor care vor să se apuce de dezgropat le recomand să înceapă de aici