Moment liric la cub: Mircea Ivănescu

Dar sunt şi amintiri adevărate

Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Troiţa, Gib. I. Mihăescu

Pâraiele de vânt se puseră acum să curgă din toate părţile, inundând cu desăvârşire câmpia. Şi cu toate se încurcau în pulpanele de  manta ale celor trei voinici. Parcă se rupsese tavanul cerului, de se prăbuşise calabalâcul sfinţilor într-o larmă îngrozitoare. Surugii nevăzuţi dau chiot, dinţi de strigoaică scrâşneau în întunecime. Fundul cerului clocotea ca şi cum dracii şi-ar fi ales noaptea sfântă să-şi sărbătorească nunta stăpânului lor.

Pălălaie făcea cruci largi cât ţinea pieptul, Miercan le făcea cu vârful limbii, Mandin în fundul buzunarului. Pălălaie se ruga, dar nimeni nu înţelegea ce spune, şi înaintau cu toţii abia răzbind tăria vântului, îngheţaţi de groază. Vântul parcă împrăştiase întunericul; zăpada pietrificată lumina, stele sclipeau ca dinţii de lup.

Zăpada lumina de parcă era însăşi ziua, pe care noaptea n-o mai alunga la asfinţit, ci o prinsese în sfârşit şi o călca acum în picioare, strivind-o sub greutatea întunericului etern. Prin lumina ei învinsă, cele trei umbre îşi duceau spaima îngheţată în suflet spre cele şapte stele ale Carului-mare, căzut cu oiştea în pământ. Totul era căzut, răsturnat, dărăpănat, totul se dărăpăna încă.

Inception

Director: Christopher Nolan

Writer: Christopher Nolan

Stars: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt and Ellen Page

Top 250 #9 | Won 4 Oscars. Another 64 wins & 95 nominations See more awards »

Această cronică se vrea „anti-cronică” motivul fiind nu doar cota mare a filmului pe site-urile de specialitate (locul 9/250) ci şi recomandarea generată în proximitate - „Trebuie văzut!” - în comparaţie cu calitatea produsului, iar cacofonia e cât se poate de intenţionată (după 4-5 vizualizări) căci la un moment dat în desfăşurarea peliculei se rosteşte o replică ce sună ca o legendă însă ridică semne de întrebare ca un adevăr veritabil: „Se spune că oamenii care încetează să viseze, încetează să trăiască”. Până în finalul filmului înţelegem că nu vorbim de fenomenul visării cu ochii deschişi, perceput ca act imaginativ, ci de cel în care organismul uman se reface, vulnerabil fiind în acest context. Aşadar fie că ni le amintim sau nu, visele nu ne părăsesc niciodată atâta vreme cât suntem în viaţă, deoarece subconştientul nostru lucrează neîncetat.

Inception este creat în aşa fel încât să-i dea senzaţia spectatorului că e parte din poveste şi cumva, prin propria lui percepţie, poate să decidă cursul filmului.

Moment liric la cub: Rainer Maria Rilke

Amintire
trad. Lucian Blaga

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Parfum de femeie, Arpino Giovanni

Mă poftise să şed şi faţa lui ciuruită era la mai puţin de un metru de mine. Ochelarii negri care-i ajungeau până pe tâmple şi mâna stângă vârâtă în mănuşă aruncau reflexe slabe în penumbră. Zâmbetul se declanşa prompt, anulând instantaneu expresia acelei feţe care doar între linia părului şi marginea ochelarilor apărea netedă, extrem de palidă.
Dinspre fereastră, dincolo de perdea, se simţea presiunea zgomotelor slabe ale străzii.
- Ţi-e cald? Ai băut ceva dincolo? Vorbeşte. Eşti student sau nu? Hai, dă odată din gură. Sfârşi râzând.
- Da, domnule, am zis eu.
Mâna dreaptă se întinse până la masa care ne despărţea, luă o ţigară din toc. Înainte de a fi izbutit să-mi aprind chibritul, degetele i se mişcară cu rapiditate atâta cât să aprecieze distanţa dintre buze şi capătul ţigării, acţionară o brichetă, o stinseră şi recăzură ca nişte elitre extrem de elegante sfârşind prin a se închide pe mâna înmănuşată din poale.
- Umbli pe jos? Îţi place să umbli pe jos? Anul trecut am avut un Ciccio căruia nu-i plăcea absolut deloc. Incapabil. După o oră gâfâia rău. Pe când eu am mare nevoie să umblu pe jos. Aş istovi şi-un cal. Voi credeţi că ştiţi să vă mişcaţi, dar puşi la încercare: un chin, râse el din nou expirând fum.

Moment liric la pătrat: Grigore Alexandrescu

Ursul şi vulpea

„Ce bine au să meargă trebile în pădure
Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit”.
- „Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?”
Îl întrebă.
- „În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îl sugruma”.
- „Dar voi ce-o să le faceţi?”
- „Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm”.

Un prophète (A Prophet)

Director: Jacques Audiard

Writers: Thomas Bidegain (screenplay), Jacques Audiard (screenplay), and 2 more credits »

Stars: Tahar Rahim, Niels Arestrup and Adel Bencherif

Nominated for Oscar. Another 31 wins & 27 nominations See more awards »

Aproape două ore şi jumătate, Un prophète îşi etalează necontenit armele, fiind atent în special la coerenţa internă a istoriei, la acoperirea tuturor punctelor în care spectatorul ar putea crede că filmul e şubred în logică. Fiecare împrejurare problematică pe care filmul i-o deschide personajului principal poate aşeza semne de întrebare în mintea spectatorului. Aceste circumstanţe îl ţin treaz pe spectator, într-un fel de joc de-a v-aţi ascunselea în care filmul închide ochii şi numără în gînd secundele pînă ce îi va arăta privitorului că nu avea cum să fie atît de orb încît să lase garda logică jos.

Lui Malik El Djebena, proaspăt adus în detenţie, César Luciani şi gruparea lui de gangsteri corsicani îi pun în vedere că nu va putea răzbi în afara sferei lor de influenţă.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Străinul
Albert Camus

Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe procuror până în momentul când l-am auzit spunând: „A arătat măcar vreodată că regretă? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă.” În acel moment s-a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuând să mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atâta înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mâine. Dar, fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoinţă. Şi am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu.

Moment liric la cub: Charles Pierre Baudelaire

Alchimia Durerii

În tine unu-şi pune focul,
Natură! altul chinu-şi pune
Ce-i pentru unu-ngopăciune
Pentru-altu-i viaţa şi norocul.

O, Hermes tainic ce-n restrişti
M-ajuţi, dar teamă-n mine semeni,
Lui Midas tu mă faci asemeni,
Celui mai trist dintre-alchimişti.

Cu ajutorul ce mi-l dai
Fac fier din aur, iad din rai;
În giulgiul norilor din zare

Descopăr un cadavru drag
Şi pe cereştile ponoare
Clădesc un mare sarcofag.

Baraka (1992)

Director: Ron Fricke

Writers: Constantine Nicholas (treatment), Genevieve Nicholas (treatment)

1 win & 1 nomination See more awards »

Baraka este un film din 1992, non-narativ, regizat de Ron Fricke. Titlul este un cuvânt care înseamnă binecuvântare într-o multitudine de limbi.

Filmul este deseori comparat cu celebrul Koyaanisqatsi, din 1982, primul dintre filmele Qatsi ale lui Godfrey Reggio, la care cineastul Ron Fricke colaborează, amândouă folosind aceiaşi tema - imaginea.

Baraka nu are nici o intriga, nici o poveste, nici un actor, nu dialoguri, nici voice-over-uri. În schimb, filmul foloseşte teme să prezinte noi perspective şi să evoce emoţii prin cinema pur. Baraka este o compilatie caleidoscopică, la nivel mondial, folosind evenimente naturale sau la voia întâmplării, din viaţa şi activităţile oamenilor pe Pamant.

În materiale Baraka are unele asemănări, inclusiv imagini de peisaje diverse, biserici, ruine, ceremonii religioase, şi oraşe în plină „viata”, ajutat de cadre fotografice pentru a capta pulsul mare de umanitate, „roiurile” activităţii de zi cu zi. Filmul dispune de un număr de cadre lungi de urmărire, inclusiv din Auschwitz si Tuol Sleng - transformate în muzee pentru a onora victimele lor (cranii stivuite într-o cameră), suprapuse de fotografii ale persoanelor implicate.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

O zi din viata lui Ivan Denisovici, Aleksandr Soljenitin

Şuhov mâncă fără pâine. Două porţii şi încă cu pâine, ar fi prea de tot. Mai e şi mâine o zi. Burta e un tiran. Niciodată nu ţine minte darul pe care i-l faci. Mâine îţi va cere din nou.
Şuhov termină de mâncat şi nu se prea osteni să vadă cine se află în jur. Nici nu trebuia. O nouă porţie n-avea de ce să mai vâneze. Le mâncase pe cele două ale sale, legale. Observă, totuşi, că exact în faţa lui se eliberase un loc pe care se aşezase un bătrân înalt, cu numărul Iu-81. Şuhov ştia că bătrânul era din brigada 64 şi adineaori, în rând, la pachete, auzise că la "Orăşelul socialist", în locul brigăzii 104 mersese brigada aceasta şi toată ziua, în ger, întinsese sârmă ghimpată, îşi îngrădise singură zona.
Despre bătrân se vorbeşte că stă prin lagăre şi închisori fără să mai ştie numărul anilor şi că nici o amnistie nu s-a atins de el. Cum termina zece ani, îi dădeau imediat alţi zece. Şuhov îl cercetă de aproape. Dintre toate spinările gârbovite din lagăr, spinarea lui era cea mai gârbovă şi chiar acum, stând la masă, era atât de curbă încât aveai impresia că şi-a pus ceva, sub el, pe bancă. Pe capul lui gol nu mai era nimic de ras. Tot părul îi căzuse de viaţă bună. Privirea nu-i fugea după tot ce se întâmpla în sala de mese, ci aluneca pe deasupra lui Şuhov şi se împlânta mereu în unul şi acelaşi punct, fără să vadă nimic. Mânca ciorba goală tacticos, cu o lingură strâmbă de lemn, şi nu-şi băga capul în strachină, cum făceau toţi ceilalţi, ci ducea lingura sus, la gură.

Moment liric la cub: Nina Casian

Postfaţă la o iubire sfârşită

Există-ndrăgostiţi fericiţi
care rămân împreună,
şi-al căror sărut proaspăt sună…
Auziţi… auziţi…
Există perechi fără moarte,
în mişcare mereiee,
cu-o forma a inimii, poate aparte,
Semănând a metaforă, semănând a idee.
Aceştia rămân împreună,
În sărut, ca-ntr-o dulce furtună.
Auziţi! Auziţi! Auziţi!
Există-ndrăgostiţi fericiţi!


Iubirii

Cad în genunchi şi-ti mulţumesc, iubire,
pentru ceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-un neştire.