ARS UNA, SPECIES MILLE

Asteptam aici eseurile şi poeziile pe care aţi fi dispuşi să ni le împărtăşiţi.
Textele se pot publica fie în rubrica de comentarii, fie trimise pe adresa cuvant_catre_tineri@yahoo.com, de unde le vom posta noi ulterior.








 
 

3 comentarii:

  1. Anonim10 decembrie 2010 la 22:44

    Doresc sa va impartasesc niste versuri, care intr-adevar nu-mi apartin dar la care eu tin foarte mult si va recomand si melodia,e minunata.

    Victor Socaciu - Oameni De Zapada

    Ninge fara mila, cu vinovatie
    Ca o inculpare, ca un martor mut
    Ninge cu o nunta, ninge si sfasie
    Se faramiteaza ultimul salut.
    Vai de noi, femeie, ninge a despartire
    Vom pleca departe, unde avem de mers
    Ninge sa desparta, viata si iubire
    Oarbe felinare trec spre univers.

    Ninge sfant si pagan
    Numai ochii ne raman
    Despartirea s-o mai vada

    Ca in rest noi ne-am stins
    Si-am ajuns de atitea nins
    Niste oamnei de zapada

    Ninge peste buze
    Ninge peste ploape
    Ninge peste ingeri
    Ninge peste vai
    Ninge peste clopot
    Ninge peste ape
    Ninge, incredibil peste ochii tai

    Ninge ca in Esenin si in poema rusa
    Ninge fantomatic si Bacovia
    Ninge ca sunt rece
    Ninge ca esti dusa
    Niinge ca la moartea ultumului an

    Ninge sfant si pagan
    Numai ochii ne raman
    Despartirea s-o mai vada

    Ca in rest noi ne-am stins
    Si-am ajuns de atitea nins
    Niste oamnei de zapada

    RăspundețiȘtergere
  2. Ioana4 februarie 2011 la 02:57

    :D un articol pe care eu l-am publicat in ziarul"ora 25" pe la inceputul lui noiembrie 2010..not a really big deal but, after 3 moths now, I still have the same thoughts...


    O fărâmă din timpul Bucureștiului

    Se întâmplă cu siguranță fiecăruia să audă sau chiar să rostească uneori cuvintele ”Oare când a trecut atât de mult timp? Unde s-a dus? Eu unde eram, cum a trecut așa ușor pe lângă mine?”. Același sentiment au încercat și înaintașii noștri și dintre aceștia, unii s-au străduit să-l înțeleagă cât de cât și au formulat diverse definiții ale conceptului de timp, in funcție de credințele fiecăruia. Astfel, unii au ajuns la concluzia că timpul este cel mai bun profesor dar care, din păcate, îşi omoară toţi elevii. Alții l-au comparat cu un punct care se numeşte "acum", înţepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viaţă. Părintele Stăniloae l-a definit ca fiind distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru.
    Oricare ar fi concepțiile fiecăruia despre lume și viață, cert este că toți ne confruntăm, în diferite proporții, cu problema timpului trecător, cu dorința de a-l avea cât mai mult cu putință.
    Și uite așa, fără să ne dăm seama uneori, trecem prin viață și trece timpul pe lângă noi, lăsându-și, sau nu, amprenta asupra noastră. Suntem copii, adolescenți, tineri, bătrâni și cum om mai fi, și ne perindăm efemeritatea unul în fața altuia, toți în fața lui Dumnezeu.
    Anul acesta, ca în fiecare an de altfel, unii se nasc, alții mor iar alții au intrat în primul an de facultate, câțiva mai pesimiști, neîncrezători, restul optimiști, plini de viață și speranțe. A venit rândul lor să înfrunte schimbări majore, să găsească soluții, să gândească, să iasă învingători. Și printre ei, din fericire, sau nefericire, cine știe, mă număr și eu, o altă picătură într-o mare de apă, ajunsă din inima Moldovei lui Ștefan tocmai în Muntenia, în frumoasa și inegalabila capitala tării noastre, în București.
    Orașul, cu o capacitate uimitoare de a asimila firave trestii gânditoare, cum ne numea Pascal, a adunat între blocurile sale persoane cât se poate de diverse, spectaculoase, atrăgătoare la prima vedere, putând fi comparat cu un fel de Turn Babel în miniatură în care însă nu limbajul diferă ci caracterele oamenilor.
    Timpul aici trece parcă mai repede, totul se derulează în absența monotoniei, mereu găsindu-se ceva nou de văzut, de aflat: o piesă de teatru, o lansare de carte, premiera unui film nou, inaugurarea unui alt club. Acestea împreună cu orele de curs, cu timpul acordat studiului individual, umplu uneori prea mult prețiosul timp, și așa puțin, de care dispunem, astfel că, la sfârșitul unei zile, a unei săptămâni, ne simțim poate mai obosiți decât dacă am fi stat într-un orășel liniștit, unde oamenii sunt mai îngăduitori, mai liniștiți.
    Deși cu atâta aparentă activitate, ce abia îți mai lasă timp pentru o masă, două pe zi, există un lucru care iese în evidență din primele săptămâni petrecute aici și anume posomorâtele chipuri ce se defilează pe străzile Bucureștiului la orice oră, ostilitatea oamenilor față de nou. S-ar putea ca în perioada asta să fie de vină și vremea, ce pare că face în ciudă tuturor înrăutățindu-se pe zi ce trece, însă singurătatea aici se simte mai acut ca oriunde. Probabil din cauză că oamenii se luptă să supraviețuiască și nu mai au timp de altele, poate nu acordă importanță comunicării cu ceilalți, poate că trăiesc în ignoranță și nu îi deranjează, sau poate că nu știu cum să o facă, nu știu, cert este însă că, din acest punct de vedere, schimbarea e destul de greu de suportat, asta dacă nu dorești să te complaci în vreuna din aceste situații.
    Dar, oricum ar fi, greu, ușor, putem să-l ascultăm pe Baudelaire, care spune că ”Timpul este doar fluviul în care pescuiesc eu” și să pescuim și noi numai ce ne face plăcere și ce considerăm a fi folositor pentru formarea și înaintarea noastră spirituală și nu numai, și să trecem peste toate cu ușurința cu care fulgii de nea planează spre pământ în ajunul Crăciunului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Anonim19 februarie 2011 la 22:57

    Ma uit si te caut
    Nu te gasesc
    Printre stele te-ai ascuns
    In negura noptii senine

    Te-am avut o secunda
    Si-ai disparut in umbra
    Trist cu fata palida
    Ti-ai luat ramas-bun

    Plec trista
    Strabatand cararile
    Ce port urma pasilor tai
    Ce ma urmaresc mereu...


    Nimic deosebit, ceva ce am scris cu mult timp in urma si e pentru prima data cand fac cunoscute aceste mici ganduri...

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postări (Atom)