Leipzig, decembrie 2010
Dragă cititoareo,
Dau curs invitaţiei tale de a-ţi adresa public acea scrisoare menită doar ţie.
Presupun că ar trebui să încep cu scuzele de rigoare: pentru întârzierea cu care răspund, pentru conversaţiile avute şi neavute, pentru teama de a nu-ţi fi spus mai demult ce aveam pe suflet şi nu în ultimul rând pentru deschiderea pe care ţi-am arătat-o (şi eventual pentru următoarele rânduri). Aş minţi dacă aş spune că îmi pot scoate din minte cuvintele care însoţeau această invitaţie: „Nu garantez că nu voi riposta dacă mă simt atacată. Am dreptul să mă apăr, aşa cum fiecare îl are”. Destul de greu să porneşti un dialog sau monolog (cum e cazul de faţă) după un asemenea avertisment.
Aşa cum bine ai subliniat ai obiceiul de a te simţi atacată, ceea ce trimite mai mult la o stare pur subiectivă. Crede-mă când îţi spun, că toată stima pe care ţi-am purtat-o indiferent cum au decurs discuţiile noastre (pururi în contradictoriu) s-a destrămat de parcă nici nu ar fi fost când am văzut cât de bine te protejezi ca nu cumva să îţi iei vreo castană, chiar dacă ar veni ea şi meritat.
Nu am chef de teoria comunicării şi comunicaţiei, pe care le cunoşti mult mai bine decât mine, aşa cum ştii şi că mesajul emiţătorului este adesea denaturat de stările confuze ale receptorului, altfel nu îmi pot explica cum poţi să perorezi proferând când celălalt se tot scuză.
Maturitatea de care vorbeai şi la care te-au condamnat greutăţile vieţii ar putea să justifice, dar nu deplin, garda ridicată, încordarea şi capsa pusă, însă, ai grijă să nu ajungi sub imperiul fricii şi să nu mai poţi lăsa jos braţele, sau, mai grav, să nu mai poţi îmbrăţişa pe nimeni.
Ceea ce mi se pare tulburător şi în acelaşi timp penibil la superlativ este modul în care idealizezi anumite trăiri şi îndeosebi „iubirea”, predicând necontenit şi perfect neconvingător trăirea clipei, sau, dacă îmi permiţi să te citez: „smulgerea clipei” din ghearele vieţii monotone, pentru a o savura la maximum.
Cunosc şi eu destui oameni care vorbesc facil şi filozofează despre dragoste, dar îşi bagă piciorul în ea cu fiecare prilej. Mă tem că şi tu vei ajunge să fii cuprinsă în această categorie, din care şi eu fac parte – doar că nu mă sfiesc să recunosc. De felul meu sunt un porc cu oamenii (măgarul din scrisoarea anterioară era un simplu eufemism!) dar am învăţat şi mi-am asumat un lucru, cam dureros, şi anume: nu te poţi ataşa fără să fii vulnerabil, să te faci vulnerabil, să ieşi din carapace, expunându-te loviturilor. Ca să-ţi dau un exemplu: sărutul pe care îl primeşti sau îl aştepţi uneori ridicată pe vârfuri, cu ochii închişi, ar putea prea bine să fie înlocuit de o palmă care să te întindă pe asfalt, dar dacă „iubeşti”, ai încredere în celălalt şi laşi la o parte instinctul de conservare, înfăţişându-te cu slăbiciunile tale. Ştiu că şi tu conştientizezi asta, de aceea te rog fii sinceră şi te hotărăşte: ori alegi vulnerabilitatea implicată de sentimentele tale nobile (este strict problema ta cât de nobile sunt) ori duritatea excesivă pe care obişnuieşti să o afişezi în încercarea de a părea ceea ce nu eşti. Nu le mai amesteca, căci nici tu nu vei mai înţelege curând nimic din tot ghiveciul ăsta!
Chiar azi m-a întrebat o cunoştinţă comună de-a noastră: cine mă cred de mă tot amestec. Îţi voi răspunde cum aş fi vrut să îi spun şi ei: un prieten căruia nu-i pasă ce alegi de fapt, ci este interesat să fii mulţumită de alegerea ta, o oglindă rece şi insensibilă care îţi spune adevărurile crude (chiar răutăcioase) când nimeni n-o mai face, jordiţa care te trezeşte la realitate când o iei pe arătură (şi de care se pare că nu ai avut parte în ultima vreme), cel care nu îţi vorbeşte din auzite, ci din păţaniile lui nefericite.
Sper că nu am sărit calul (prea tare)! Aştept cu nerăbdare răspunsul tău în cazul în care vrei să vorbim despre vreme sau proprietăţile frunzelor de aloe. Până atunci, ai grijă de tine (dar nu excesiv cum faci acum)!
Berivoi, octombrie 2010
Dragă cititorule,
Presupun că te-ai întrebat de ce oare nu pot să vorbesc şi despre alte lucruri mai puţin deprimante. Şi tot tind să îţi dau dreptate deşi nu prea sunt eu genul de om care să fie vesel.
Cândva, întrebând pe cineva despre un amănunt picant, m-am trezit cu replica "asta nu e de zis". Lucru de înţeles, atât timp cât este considerat un mecanism de apărare în faţa mitocăniei celuilalt, oricât de empatic ar părea, cu atât mai mult când "este o replica ce îl pune la adapost de curiozitatea altora". Cine nu ar putea fi de acord cu acest lucru? Câţi dintre noi nu preferăm să suferim în tăcere, repezindu-l uneori pe cel care s-ar oferi să i se împărtăşească suferinţa. Nu şti ce intenţii poate avea! Nu poţi bănui meschinăria lui! Nu cunoşti de ce ar fi în stare cineva pentru a te face să suferi şi mai mult şi să îţi pună piciorul pe cap când erai deja de multă vreme la pământ.
Paradoxal aceeaşi neîncredere o manifestăm mulţi şi când este vorba de a împărtăşi o bucurie. Apare teama de a nu stârni invidia celorlaţi, de a nu-i lăsa pe aceştia să pătrundă în mica noastră fortăreaţă în care abia am agonisit şi noi ceva, căci orice intruziune echivalează cu o pângărire a tainei ce ne biruie şi din care începem să ne hrănim. Este ca atunci când deschizi uşa cămăruţei tale calde pentru a încălzi toţi vecinii de pe scară: camera ta se va răci, iar ei vor spune că eşti neghiob, nefolosind nimănui intenţia ta, iar ţie îţi va dăuna cu siguranţă. Am vrea ca lumea să ne fie părtaşă doar după ce motivul bucuriei noastre a devenit inalienabil, de neînstrăinat, când orice intervenţie vrăjmaşă va deveni neputincioasă!
Tăinuirea de sine, dacă am vrea să o numim pretenţios şi cu iz de teologie seacă, mai poate fi întâlnită atunci când ni se întâmplă ceva extraordinar, o minune a existenţei noastre de 2 bani, un semn al puterii lui Dumnezeu. Adesea evităm să o împărtăşim pentru că am putea fi luaţi în râs, pentru credinţa noastră oarbă percepută drept bigotism, pentru fatalismul premoniţiilor care ne-au fost rânduite, sau pentru simplul fapt că nu meritam să ni se întâmple tocmai nouă un asemenea bine. Aici merită citat un text din Scriptură: „Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (Lc 1, 24-25).
Teamă, precauţie, smerenie sau ruşinea de a mărturisi minunea, toate se pot ascunde în spatele tăcerii şi al unui dezarmant „asta nu este de zis”. Care dintre acestea te face pe tine să fii discret?
Braşov, septembrie 2010
Dragă cititorule,
Sunt sigur că de data asta îmi vei da dreptate: rareori există prietenie adevărată! Cineva îmi spunea că Nietzsche ar fi considerat viaţa un fel de drum pe parcursul căruia te întâlneşti cu cel mult 3, 4 oameni cărora le-ai putea fi un prieten bun dar care te expediază rapid, nevrând să aibă de-a face cu tine, şi cu alte 3, 4 persoane care ţi-ar putea fi ţie prieteni devotaţi dar de care te lipseşti, tratându-i cu neseriozitate. La Fontaine la rândul său pune pe seama lui Socrate o întâmplare ce are un tâlc asemănător: în faţa obiecţiilor multor binevoitori că are o casă amărâtă cu un aspect neplăcut şi cu nişte camere enervant de mici, filosoful exclamă: „Dea Cerul ca adevăraţii prieteni să le poate umple!”. Morala povestioarei este destul de dură: toţi se numesc prieteni dar sunt nebuni cei ce se bazează pe aceste afirmaţii gratuite – „că ţi-e prieten, jură fiecare/dar cine se încrede e nebun./căci, oricât de obişnuit îţi pare,/nimic mai rar ca un prieten bun” (http://www.povesticutalc.ro/fabule-Vorba-lui-Socrate.html ).
Făcând inventarul prietenilor care mi-ar fi putut fi devotaţi, mă cam ia cu fiori, gândind că am epuizat numărul estimat de Nietzsche. Mă întreb dacă nu cumva trebuie să mă consolez cu ideea că nu voi ajunge niciodată să am „o cameră mică, dar de prieteni plină” cum spuneau cei de la Colibri, nu că aş fi eu un alt Socrate, ci pentru simplul fapt că i-am îndepărtat pe cei care erau cu adevărat preocupaţi de mine, preferând în locul mustrării pe care o făceau aceştia cu durere, remarcile facile şi cuvintele lipsite de substrat dar măgulitoare ale falşilor amici.
Pe bune că mă doare! Înţeleg că toată viaţa mea e plină de fake-uri începând de la blugi şi terminând cu toată aparatura hi-tech, dar mai trist este că eu însumi mă dovedesc fals, iar pentru păstrarea acestei aparenţe nu doresc să aud adevărul pe care o persoană căreia îi pasă de mine este dispusă să mi-l spună.
Adevărul pe care îl rostesc aceşti prieteni, se confirmă când este prea târziu pentru a mai salva aparenţele, când masca se sfărâmă, scena se prăbuşeşte şi rămân gol într-o suspendare a nimicniciei, abandonat de aşa-numiţii amici. Dar chiar şi atunci, deşi departe sau poate imposibil de contactat, prietenii adevăraţi îmi sunt alături: amintirea lor şi a cuvintelor spuse devine tot mai vie, ţinându-mi companie, chiar şi atunci când aş zice că nu mă mai iubeşte nimeni.
Preţuieşte-ţi tovarăşii pe care îi ai, dar încearcă să discerni care sunt aceia pe care te poţi baza cu adevărat, de la care ai ce învăţa, care au o influenţă pozitivă şi scot din tine tot ce este mai bun. Şi totuşi, grăbeşte-te până nu e prea târziu!
Sighişoara, august 2010
Nu m-ai întrebat niciodată de ce sunt mai mereu măgar, deşi mă dau lup, de aceea nu am apucat să îţi spun că este o chestie freudiană, o refulare pentru mitocănia pe care o pun pe seama celorlalţi. Fireşte că nu ei sunt de vină! Dar cum poţi scăpa de ispita de a crede că infernul îl reprezintă ceilalţi (l’enfer c’est les autres) în vreme ce le paradis c’est nous memes?
Aş putea la fel de bine spune că oamenii nu merită să fie trataţi cu decenţă, pentru că şi ei se poartă cum se poartă, dar mă tem că nu trebuie să generalizăm. Fiecare din noi poartă amintiri ale unor persoane ce le-au schimbat viaţa. Chiar dacă timpul destramă chipul binefăcătorilor (un amic, un vecin, un coleg, un profesor, un simplu trecător pe stradă), ei rămân repere ale destinului pe care ni-l făurim sub semnul Providenţei. Ei sunt unelte prin care Dumnezeu se implică activ în vieţile noastre pe care poate nici noi nu mai dăm 2 cenţi. Ei sunt oamenii care investesc în noi capitalul cel mai greu de găsit astăzi: încrederea.
Paradoxal, măgăria, perfect justificabilă în mintea noastră faţă de cel ce îţi strică aparenta rânduială din viaţă sau celui te sabotează şi îţi poartă sâmbetele, şi devenită un alt mod de exprimare intim fiinţei mele (un novus modus vivendi pentru cei mai pretenţioşi), ajunge să se manifeste flagrant – în virtutea obişnuinţei – şi faţă de binefăcător.
Nu arareori uit să îmi manifest recunoştinţa. Şi mai adesea îmi dau seama că purtarea mea a fost de fapt obraznică şi necuviincioasă faţă de cel ce a investit încredere şi mi-a dat o şansă. Abia prea târziu realizez că le întorc spatele acestor oameni, prin care Dumnezeu îmi întinde o mână de ajutor ca să ies din cercul meu strâmt, din blocajul în care mă găsesc.
În singurătatea cămării inimii, toate aceste chipuri mă bântuie, prezenţa lor devenind chinuitoare, iar singurul lucru care a rămas de făcut este mărturisirea tardivă a recunoştinţei şi a neputinţei de a le întoarce favorul.
Ai crede că cel mai demn gest pe care îl pot face este acceptarea acestui capital şi neirosirea acestei oportunităţi. De fapt, ar mai fi unul. Când nu am cum să şterg dezamăgirea provocată binefăcătorului prefer să-l scutesc măcar de prezenţa mea, care l-ar putea răni sau trezi resentimente. Durerea pe care ajung să o trăiesc luându-mi rămas bun subtil de la acesta mă face să cred că lipsa de recunoştinţă (faţă de Dumnezeu sau semen) este unul dintre cele mai mari păcate, o trădare a şansei de a fi cu adevărat fiinţă euharistică, o trădare . . .
De aceea, te rog, prietene, dă-ţi întâi de toate ţie o şansă pregătindu-te să mulţumeşti, un exerciţiu care îţi este la îndemână în fiecare zi, căci vei găsi întotdeauna un motiv pentru care şi o persoană căreia să-i mulţumeşti!
Dragă cititorule,
nu m-ai întrebat niciodată, şi prin urmare nu am avut prilejul să îţi explic, de ce nu mai vorbesc cu cei care mă supără. Ştiu! O să-mi spui că este păcat, dar acest argument nu valorează nimic în faţa logicii mele implacabile, blindată cu o cazuistică ce ar face să crape de ciudă orice iezuit. Sau poate o să mă faci să mă gândesc la atâtea pilde ce îndeamnă la iertare şi bună înţelegere cu cei din jur, dar eu o să îţi aduc 1001 contraargumente, cum că am fost nedreptăţit, umilit în public şi înjosit.
Oare demnitatea propriei persoane (ca să nu îi spun orgoliu) mă va lăsa vreodată să-mi calc pe inimă şi să încerc să mă apropii de cel care m-a rănit?
Tu ai accepta să mai dai bineţe sau să-l saluţi pe cel care te-a terfelit? Nu te-ai întreba şi tu: cu ce este el mai bun decât tine de-şi permite asemenea gesturi? Nu ţi-ai imagina şi tu (dar fiind prea laş să pui în aplicare) într-un puseu de mânie cum braţul tău firav sau poate prea bine clădit devine instrumentul răzbunării împotriva celui ce a avut tupeul să te defaime?
Recunosc! Mă fac vinovat de toate aceste gânduri şi poate că nu m-aş fi domolit din fierberea asta inutilă dacă nu aş fi păţit ce am păţit: am vor-bit despre o banalitate cuiva într-un mod care a lăsat să se subînţeleagă mult mai mult decât aş fi vrut să transmit, fără a avea însă minimul de intenţie meschină. Într-adevăr! Binecuvântată fie limba română! Cine ar fi crezut că lexicul acestei limbi cu origini latine, slavone şi turceşti (spre surprinderea mea) are o asemenea polisemie. În fine! Rezultatul a fost catastrofal – la ora asta nu găsesc un superlativ care să surprindă gravitatea situaţiei –, şi nu am fost în stare ca să temperez în vreun chip victima „atacului meu la persoană”.
Cu greu încerc să-mi asum câte ceva din în-tâmplarea asta. Nu! În niciun caz nu este vorba de responsabilitate, eu fiind un iresponsabil prin definiţie. Încerc să-mi asum doar lecţia pe care am primit-o cu acest prilej: ne simţim adesea jigniţi de gesturi şi cuvinte cărora le atribuim un alt conţinut afectiv şi semantic decât cel intenţionat de emiţător, considerându-le afronturi, în vreme ce ele erau doar remarci sau enunţuri banale. Nu îţi spun acestea pentru a-mi scuza afirmaţiile! Din contră, vreau doar să înţelegi împreună cu mine, că păcatul cel mai mare constă în bănuirea aproa-pelui de rele intenţii, aşa cum un mare beneficiu ni-l aduce abţinerea de la vreo reacţie negativă atunci când nu suntem siguri de ceea ce se întâmplă sau se discută.
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.