Lectura săptămânii

Cazacul
A. P. Cehov

La jumătatea drumului spre casă, la Bârna Strâmbă, Torciakov şi soţia sa văzură un cal înşeuat, care stătea nemişcat şi mirosea pământul. La marginea dru­mului stătea pe pirostrii un cazac roşcat şi, aplecându-se, îşi privea picioarele.
- Hristos a înviat! - strigă către el Maxim.
- Adevărat a înviat! - răspunse caza­cul, fără să ridice capul.
- Unde mergi?
- Acasă, la odihnă.
- Atunci de ce stai aici?
- Aşa... m-am îmbolnăvit... Nu mai am putere să merg.
- Dar ce te doare?
- Totul mă doare.
- Hm... Ia necaz! Toţi oamenii sărbă­toresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decât să stai aici!
Cazacul îşi ridică ochii şi îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
- Veniţi de la biserică? - întrebă el.
- De la biserică.
- Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am... Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!
- Pască? - întrebă Torciakov. Se poate... Aşteaptă, acuşi...
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă şi zise:
- N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mâna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreptă spre şaua sa după cuţit.
- Iaca ce v-a trecut prin cap! - zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Pastele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia luă din mâna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise:
- N-o dau! Se cuvine a şti rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
- E, cazacule, nu te supăra! – zise Torciakov şi începu să râdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun!
Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi neorânduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorând norii pufoşi în diferite nuanţe, străluceau pri­mele raze de soare; se auzi cântecul ciocârliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, zburau dea­supra stepei. Soarele începu să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească greierii.
Îndepărtându-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită în urmă, privind insistent în depărtare.
- Nu se vede cazacul... - zise. Ce ghi­nionist, 1-a apucat bolitul pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, şi să nu ai putere... Te pomeneşti că moare pe cale... Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.
Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu mai băgă de seamă. Tot drumul până acasă el tăcu, se gândea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce fu cuprins de tristeţe şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din bucuria sărbătorii, de parcă nici nu fusese.
Ajunseră acasă şi ciocniră ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi se înveseli şi începu să vorbească, dar de îndată ce se aşeză la masă şi toţi luară câte o bucată de pască sfinţită, el privi posomorât la nevastă şi zise:
- N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
- Ciudat mai eşti, zău! - zise Lizaveta şi ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţi­tă pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tă­iată, stă frumos pe masă, poate să mănânce cine vrea, chiar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
- E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decât un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav...
Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, şi mai mult nu mâncă şi nu bău nimic. De mâncat nu voia să mănânce, cea­iul îi părea fără gust, ca iarba, şi îl apucă iarăşi tristeţea.
După masă s-au dus să se culce. Când, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
- Te-ai trezit de-acum? - îl întrebă soţia.
- Nu mă ia somnul... Eh, Lizaveta, of­tă el, l-am supărat pe cazac!
- Iarăşi tu, cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu el!
- El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sângele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pâine nu i-am dat.
- Aha, să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu să fi crăpat apoi de ruşine acasă! Ce deştept eşti!
Maxim plecă încet de lângă femeie în bucătărie, înveli în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi se duse în şopron, la muncitori.
- Cozma, lasă acordeonul, îi zise unu­ia dintre ei. Pune şaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă repede la Bârna Strâmbă. Acolo e un cazac bolnav, lângă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim se înveseli iarăşi, dar, aşteptându-l pe Cozma câteva ore, nu mai răb­dă, puse şaua pe cal şi porni în întâmpinarea lui. Îl întâlni chiar la Bârnă.
- Cum e? L-ai văzut pe cazac?
- Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
- Hm... Ce poveste!
Torciakov luă de la Cozma legătura şi plecă mai departe. Ajungând în sat, îi în­trebă pe ţărani:
- Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav, cu calul? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii se uitară unii la alţii şi ziseră că ei nu au văzut nici un cazac.
- A trecut pe aici poştaşul, asta e si­gur, dar ca să treacă un cazac sau altci­neva - nu am văzut.
Maxim se întoarse acasă la prânz.
- Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, şi pace! - îi zise el nevestei. Nu-mi dă pace. Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un în­ger sau vreun sfânt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.