ierom. Savatie Baştovoi
Sfântul Macarie Egipteanul
Mi-aş dori ca această carte să constituie un răspuns la frământările pe care elevii le au în legătură cu existenţa lui Dumnezeu. Autorul, pe care foarte mulţi dintre noi îl cunoaştem prin prisma scrierilor şi a prezenţei la confe-rinţele ţinute la Sibiu, în Aula Facultăţii de Teologie – Savatie Baştovoi –, nu mai are nevoie de nicio prezentare.
A trăit mult timp cu sufletul îndurerat, crezând că „Dumnezeu este o mare minciună”. Acest lucru se datora faptului că a crescut în familia unui propagandist de „ateism ştiinţific” şi a fost educat să creadă că Dumnezeu este o invenţie.
„Dar Dumnezeu m-a luat, când mă aşteptam mai puţin, şi m-a făcut călugăr, chiar slujitor al altarului Lui”.
Hristos a sfinţit toate căile posibile de a ajunge la El şi nu a făcut diferenţă între cei feciorelnici şi cei care au venit la El după o viaţă pă-cătoasă.
A-ţi pierde credinţa înseamnă a muri. Chiar dacă te poţi naşte din nou, printr-o credinţă mai bună, moartea oricum trebuie să aibă loc, iar asta nu se face fără durere.
În momentul în care propunem cuiva credinţa noastră noi înşine sun-tem pentru el modelul realizat al omului în viziunea acelei credinţe. De aceea, nimeni nu ne va lua în serios dacă nu vom arăta multă îngăduinţă, răbdare şi dragoste. Lucrurile de taină ale credinţei nu se spun oricui. Omul te crede numai după ce se convinge că eşti un cunoscător al vieţii şi al sufletului omenesc şi că modul tău de viaţă este superior celui pe care l-a dus el.
„Fii aspru cu tine şi îngăduitor cu ceilalţi” (Sfântul Serghie).
O convertire poate să dureze ani şi zeci de ani. Hristos ştie să Se descopere păcătosului şi în lipsa noastră. Nu-i greu a aduce pe cineva la Sfânta Împărtăşanie, greu este ca el să rămână în Biserică şi să devină credincios adevărat, un mădular viu al Trupului lui Hristos. Dar asta nu o poate face nici un misionar, aceasta este Taina lui Hristos, Care lu-crează în inima omului.
A fi ca Dumnezeu înseamnă a ierta păcatele. În rugăciunea pe care a dat-o ca model oamenilor, Hristos ne învaţă că Dumnezeu ne iartă păca-tele precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celălalt, un exerciţiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaşte şi îmbunătăţi pe noi înşine.
Aproapele este un fel de oglindă duhovnicească pentru noi, poate chiar un fel de proiecţie a noastră în exterior. Aproapele este cel mai bun barometru al vieţii noastre duhovniceşti.
Din dialogul Părintelui Savatie cu Părintele Andrei Kuraev: „… sunt un astfel de om care nicăieri în trecutul său nu vrea să se mai întoar-că…, nu vreau să mai fug în trecut. Prin urmare, pentru că nu sunt în-drăgostit de el, nu prezintă niciun pericol să-mi amintesc, în singurătate sau în public, unele sau alte episoade din el”.
Parcurgând paginile cărţii: „În căutarea aproapelui pierdut”, vom descoperi faptul că: „Orice om tânjeşte să fie înţeles, dar se simte înţeles numai de cel care îi remarcă şi îi vorbeşte de calităţile sale ascunse, pe care alţii nu i le observă. A vedea calităţile ascunse însă este o însuşire a celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui Dumnezeu…” Finalmente vom descoperi lucruri minunate…
Prof. Adela Drăgoi,
Colegiul Tehnic Energetic, Sibiu
Alexander Men - o mărturie pentru Rusia acestor vremi
Yves Hamant
Yves Hamant scrie: „toporul era folosit de ţăranii ruşi pentru a lupta împotriva invadatorilor străini, a duşmanilor. Este simbolul tradiţional al condamnării populare şi al pedepsirii trădătorilor. De asemenea, toporul a fost utilizat împotriva evreilor în pogromuri.”
Iar părintele era un evreu, care, fără să îşi nege sângele, iubea ortodoxia şi sfinţii ruşi, la fel ca şi cultura în care se integrase. Iar în acest punct paralela cu N. Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, evreul convertit la ortodoxie şi românitate, devine inevitabi-lă. Pentru început însă câteva elemente biografice ale celui dintâi.
În viaţa părintelui Alexander Men urmele purtării de grijă a lui Dumnezeu se desluşesc pe parcursul generaţiilor. O privire atentă poate descoperi cum totul converge către convertirea mamei sale, şi odată cu ea şi a copiilor săi, într-o atmosferă de perfectă clandes-tinitate.
Aceasta se petrecea în 1935, anul naşterii sale, când „Biserica părea eliminată din societate. Practic, ea nu mai avea existenţă vizibilă. Cu toate acestea viaţa religioasă nu a dispărut, ci a conti-nuat în secret, în catacombe. Catacombele secolului XX, în care micuţul Alexandru s-a trezit la credinţă”. Traiectoria sa biografică poate fi înţeleasă abia în păienjenişul evenimentelor care l-au pre-cedat sau cu care a fost contemporan, toate fiind marcate de provi-denţă. Iată o întâmplare care a rămas în memoria familiei: În anul 1890 bunica viitorului preot ortodox, văduvă rămasă singură cu şapte copii, se îmbolnăveşte. Medicii nu răzbesc. Într-o zi, Sfântul Ioan de Kronstadt vine în oraş. O vecină o convinge pe aceasta să ceară ajutorul preotului ortodox, ba mai mult, o ajută să se apropie de acesta, care, ca de obicei, era înconjurat de o mulţime de oa-meni. Sfântul a privit-o şi i-a spus:
„Ştiu că sunteţi evreică, dar văd în dumneavoastră o credinţă adâncă în Dumnezeu. Să ne rugăm Domnului şi El vă va vindeca.” O lună mai târziu sănătatea îi era complet restabilită. Anul naşterii părintelui Alexander Men găseşte Biserica Ortodoxă Rusă sfâşiată. În 1927, mitropolitul Serghie, care se afla în fruntea Bisericii de-clarase: „Vrem să fim ortodocşi şi în acelaşi timp să recunoaştem Uniunea sovietică drept patria noastră civilă, ale cărei bucurii şi succese sunt bucuriile şi succesele noastre şi ale cărei eşecuri sunt eşecurile noastre” şi care mulţumise guvernului sovietic „pentru interesul pe care îl manifestase faţă de nevoile religioase ale popu-laţiei ortodoxe”. Această declaraţie, înţeleasă ca o trădare de către o parte a Bisericii Ruse, deja secătuite, a provocat o ruptură care a azvârlit o parte a clerului şi a credincioşilor într-o clandestinitate care s-a întins până în anul 1945, când situaţia a fost parţial reme-diată. Într-o asemenea stare se găsea în 1935 şi preotul Serafim Batiukov, cel care într-o izbă din Zagorsk, în 3 septembrie, l-a botezat pe micuţul Alexander împreună cu mama sa. În această atmosferă de catacombă, de creştinism clandestin, ilegal creşte tânărul evreu devenit ortodox.
Înzestrat cu o minte aprigă, studiază asiduu şi pasionat, înce-pând foarte devreme să scrie. La vârsta de doisprezece ani compu-ne primul său articol despre Francisc de Assisi, un text care anunţa lucrările sale ulterioare. Accesul la universitate îi este blocat din pricina originii sale iudaice, aşa că se înscrie la un institut de pielărie, de la Moscova, unde se poate dedica pasiunii sale pentru biologie, studiind în para-lel, ca autodidact, materialele din pro-grama academiei teologice. Nu şi-a putut susţine examenul final la acest institut din pricina relaţiilor sale cu episcopul locului, pe care îl cerceta adesea, şi care au ajuns la cunoştinţa conducerii şcolii. Motivaţia elimină-rii: lipsa de la cursuri. A fost semnul providenţial că trebuie să îşi urmeze chemarea. Reîntors la Mosco-va este hirotonit diacon, chiar dacă nu finalizase studiul teologiei. A urmat apoi, la distanţă, cursurile seminarului din Leningrad. În 1960 a fost hirotonit preot la o parohie ce se găsea la 50 de kilo-metri de Moscova, începând aici misiunea căreia i s-a dedicat total până la finalul vieţii. Măsura implicării sale poate fi judecată ţi-nând seama de răspunsul pe care l-a dat ierarhului său, în 1990, când, datorită schimbării atmosferei generale, preoţilor le era per-misă candidatura la alegerile parlamentare, iar episcopul îl întreabă de ce nu participă la alegeri, ţinând seama de imensa popularitate pe care o câştigase: „Preasfinţia Voastră, când am putea avea timp să facem politică? Astăzi putem vesti zi şi noapte cuvântul Dom-nului, iar eu m-am dăruit total aceste munci.”
Se epuizează între grija pentru parohieni, ucenici şi scris, pen-tru că o carte este „ca o săgeată slobozită dintr-un arc. Câtă vreme tu te odihneşti, ea lucrează pentru tine.” Şi cuvântul părintelui a lucrat din belşug, chiar dacă nu a apucat să vadă editată vreuna din cărţile sale în Rusia, toate fiind publicate în Occident şi apoi intro-duse în Rusia. A apucat doar doi ani de dezgheţ cultural şi religios, din 1988 şi până la moartea sa, timp de care a profitat din plin pen-tru a vesti Evanghelia. În intervalul acesta a susţinut mai mult de două sute de conferinţe publice, între care câteva cicluri dedicate Bibliei, istoriei Bisericii, marilor gânditori religioşi ruşi şi comen-tariilor la Crez.
Viziunea asupra creştinismului a părintelui Alexander Men se apropie adesea de cea a celuilalt evreu convertit, pe care l-am po-menit deja, monahul Nicolae Steinhardt. Frapantă este bucuria celor doi, un adevărat fir roşu care traversează tot ceea ce au scris. Preotul Alexander a rămas în amintirea apropiaţilor săi ca un om plin de bucurie duhovnicească, un dar al lui Dumnezeu în urma eforturilor sale ascetice, şi nicidecum o uşurătate naturală.
Implicarea în lumea culturală şi intelectuală a vremii este un alt punct comun al celor doi convertiţi. Dacă textele lui N. Steinhardt, chiar cele care tratează teme de teologie, exploatează surse din cele mai diverse, trădând vastele sale lecturi, părintele Alexander afir-mă „pentru mine nu există literatură profană. Toate cărţile bune de literatură, filosofie, lucrările ştiinţifice sau cele care descriu natura, societatea, cunoaşterea şi pasiunile umane nu vorbesc de fapt decât despre un singur lucru, unicul necesar. Şi, la modul general, nu există «viaţă în sine» care să fie independentă de credinţă. Încă din copilărie, pentru mine totul se învârte în jurul Centrului principal. A înlătura orice (în afară de păcat) îmi pare a fi un act de nerecu-noştinţă faţă de Dumnezeu, o amputare nejustificată, o sărăcie a creştinismului care, dimpotrivă, este chemat să impregneze viaţa, să dea «viaţă din belşug»”.
Însă, probabil, sinteza cea mai elocventă a înţelegerii lui Ale-xander Men asupra creştinismului sunt chiar cuvintele cu care acesta şi-a încheiat ultima conferinţă susţinută în seara de dinaintea asasinării: „Dacă ne întrebăm care este esenţa creştinismului, tre-buie să spunem că aceasta este divino-umanitatea, unirea sufletului omenesc, mărginit, limitat în timp, cu Dumnezeu care este infinit [...] În creştinism lumea este sfinţită, răul, întunericul şi păcatul sunt biruite. Aceasta însă este biruinţa lui Dumnezeu. Biruinţă care a început în noaptea Învierii şi care va continua atâta vreme cât va dăinui lumea”.
Paul Siladi
Monahul Paulin — Invitaţii la libertate
apăra propriul meu suflet”!
Când am deschis pentru prima dată
această carte „Invitaţii la libertate” şi am
descoperit câtă bogăţie cuprinde, am citit-o
cu un mare interes, foarte repede, fiind copleşită
de profunzimea sufletească a autorului,
Monahul Paulin.
Am găsit în cele şapte capitole ale
cărţii răspunsuri la o serie de întrebări pe
care le auzeam frecvent la orele de religie,
motiv pentru care am şi prezentat-o la mai
multe clase, elevii fiind fascinaţi şi dornici
să o citească în întregime.
La clasa a X-a le-am vorbit altfel
despre „Cele nouă invitaţii la fericirea
lui Hristos…”: „Fericirea are un singur
Nume: Iisus Hristos. Este tot ce îşi poate
dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere
şi absolut nimeni nu poate primi. Dacă
inima omenească este însetată de veşnicie,
atunci El este veşnicia. Dacă este înfometată
de Adevăr, atunci Hristos este Adevărul
cel mai curat şi mai pur. Dacă sufletul
suspină după Lumină, atunci la El va găsi
Lumina care îl va îmbrăţişa şi îl va mângâia
o veşnicie. Omul vrea să fie fericit. Chiar
şi când aleargă în direcţia opusă lui
Hristos, de fapt tot pe El îl caută. Fericirea
este sensul vieţii lui. Plăcerea trupească nu
dă nimic sufletului. Hristos nu este un mit,
o idee, El este Fiul lui Dumnezeu.
„Fericiţi cei săraci cu duhul…”
Hristos nu a putut să ne cheme la El decât
pe drumul pe care a venit la noi. Fericirea
poate sta în lacrimi? O fericire a lacrimilor,
cu greu de înţeles către cei ce nu mai
plâng pentru sufletele lor. Cei ce plâng vor
dobândi blândeţea, care este o trăsătură
divină, unul din atributele lui Dumnezeu.
Este firescul conducător al întregii activităţi
a lui Hristos printre oameni. Dacă iubeşti
fără a aştepta ceva, vei ştii să fii
blând.
Setea de dreptate… Dumnezeu este
Drept şi mai presus de toate este Iubire.
Iar Iubirea ştie să respecte libertatea celuilalt.
Lumea se împarte în două părţi:
flămânzi şi însetaţi de dreptate şi cei flămânzi
şi însetaţi de nedreptate. Mila este şi
ea o fiică a iubirii. Mila ca şi coborâre la
celălalt. Creştinismul este religia în care
Dumnezeu vine în întâmpinarea omului, în
timp ce în celelalte religii, omul îl caută pe
Dumnezeu. O inimă curată este acea inimă
în care încape şi
Hristos, dar şi
aproapele. Mai
puţin propriul
egoism. Inima
curată este cea a
unui copil, care
nu ştie că are
trup decât când
îi este foame şi
atunci când este răpus de oboseală. Pe
aproapele trebuie să-l iert şi să-l iubesc.
Pacea mea e condiţionată de aproapele
meu. Hristos a dăruit mereu din pacea Sa.
Învaţă să iubeşti şi vei avea pace. Hristos i
-a fericit pe cei prigoniţi. Prigoana este o
cruce enorm de grea. Dreptatea lumii, pacea
lumii îi obligă pe sfinţi să sufere. Dacă
totul s-ar termina în pragul morţii, atunci
lumea ar avea dreptate, iar Fericirile ar fi
doar un basm pentru copii sau o scuză lamentabilă
pentru cei slabi şi neputincioşi
în faţa voii acestei lumi. Dar Hristos este
totuşi dincolo de moarte. Şi tocmai El este
Fericirea. Viaţa este o clipă înaintea intrării
în veşnicie, o încercare de a afla fericirea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri”.
La fel de interesante sunt şi celelalte
capitole: „A ierta înseamnă a iubi”,
„Marginalii la un iconoclasm al desfrâului”,
„De ce nu plâng extratereştrii”?,
„Satanism pentru copii”, „Tăcerea lui
Darwin” şi „O nouă scrisoare către Iisus
Hristos”.
Parcurgând până la capăt, sorbind
filă cu filă, m-am regăsit aievea în bucuria
şi tristeţea acestei cărţi şi am revenit la câte
un capitol, care mi-a rămas în suflet… lam
citit şi recitit…
”Am luptat să fiu un bun creştin. Să
iert, să iubesc, să mă rog. Au fost clipe
când Te atingeam cu rugăciunea mea şi Te
simţeam aproape. A fost copilăria mea cea
dulce şi curată… Mi-e dor de Tine,
Hristoase! Şi-ţi este dor de mine, Iisuse!
Nu ştiu când Îţi voi mai scrie… Sunt doar
un copil mult prea mic şi prea neputincios
într-o lume de oameni mult prea mari şi
prea fericiţi…”
Prof. Adela Comăneci
Grup Şcolar Energetic Sibiu
„Brâncuşi, Sculptor creştin ortodox”
„Ce miracol e sa traiesti! (…) Oamenii nu îsi mai dau seama
de aceste bucurii, pentru ca nu iubesc îndestul viata – si rosturile
ei mari! (…) Ceea ce m-a sustinut, întotdeauna, în viata – si am
cunoscut multe piedici si multe suferinte – a fost acea bucurie de
a trai… Putini înteleg cu adevarat ce înseamna Viata!”
Poate ca nu întâmplator am dat ca titlu acestui articol
„Întâlnire cu cartea”. Citind „Brâncusi, Sculptor crestin ortodox”,
o carte de exceptie a Preafericitului Parinte Daniel,
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, mi-am dat seama ca
într-adevar atunci când tii o carte în mâna, te întâlnesti practic cu
ea, implicit cu personajul principal al cartii, cu viata, cu opera, cu
trairile lui si, de ce nu ,cu Dumnezeu!
„Artistul nu e decât o smerita unealta în mâinile Creatorului”.
Am descoperit pe parcursul a 87 de pagini – desi mai citisem
si din alte surse viata marelui sculptor, Constantin Brâncusi –
câteva lucruri minunate, care m-au edificat din punct de vedere
spiritual: faptul ca apropierea de Dumnezeu Creatorul sau comuniunea
cu El este o conditia a întelegerii operelor sale, pentru ca
ele ofera bucurie curata; Biserica sau spatiul si timpul ei liturgic
au fost pentru Brâncusi spatiu de rugaciune si meditatie, de comuniune
cu Dumnezeu si cu oamenii.
Brâncusi si-a descoperit singuratatea pe când a ajuns la Paris,
în 1904, atelierul lui de la Paris fiind considerat un fel de metoc
al manastirii Tismana si constituind spatiul în care el, timp de
peste 40 de ani, a conversat si conlucrat în armonie cu materia,
pâna ce aceasta îsi arata „fluiditatea spirituala”.
Întreaga opera a lui Brâncusi este marcata de adevaruri esentiale:
lumina interioara a materiei este o epifanie sau un vesmânt
creat al luminii necreate, al harului, care leaga între ele originea
si finalitatea universului.
Arta lui Brâncusi este „o sculptura a luminii”, în care
„transparenta devine transcendenta”.
Iar daca multi s-au întrebat unde a gasit Brâncusi seninatatea si
blândetea ce traiesc în opera sa, când viata lui a fost un zbucium
necontenit în timpuri tot atât de zbuciumate? Raspunsul este ca lumina
aceasta i-a venit din interior… era înnobilat de suferinta vietii.
Dintre lucrarile cele mai cunoscute amintim: „Capetele de
copii”. Criticul George Calinescu remarca faptul ca „eroul – copil”
refuza sa se nasca pe lume si plânge în pântecele mamei daca
nu i se fagaduieste ce doreste el.
„Rugaciunea”, având ca personaj central o femeie care plânge,
cuprinde o orientare artistica care avea sa devina un început de drum
al sculpturii moderne europene. Smerenia o învesmânta pe femeie.
Artistul spunea: „Poate ca poezia pura e rugaciune, dar stiu ca rugaciunea
batrânilor nostri era o forma a meditatiei”.
„Sarutul”, „Poarta Sarutului”,
simbol al iubirii eterne ca biruinta
asupra mortii, duce catre o alta lume,
lumea de apoi…
Pentru a sublinia lumina iubirii
eterne, de dincolo de moarte, Brâncusi
s-a folosit de simbolul cifrei 8,
simbol al Învierii si al Vietii vesnice
în universul liturgic ortodox al Sfintelor
Pasti, cifra care se repeta pe lintoul
Portii Sarutului de doua ori, în taina celor 40 de perechi care se
privesc în ochi si se îmbratiseaza si de 4 ori în taina pasilor ce
trec din lumea aceasta la cele vesnice.
„Cumintenia pamântului”, despre care V.I. Popa spune ca
reprezinta prima opera sculpturala culta de la noi, ar putea sa
reprezinte primul gând sau ceva din prima zi când pamântul a
început sa gândeasca.
„Pasarea Maiastra” reprezinta zborul fara mândrie, fara sfidare
si fara orgoliu. „Am dorit ca maiastra mea sa îsi ridice capul,
fara a exprima cumva prin aceasta miscare, mândrie, sfidare sau
orgoliu”. Pasarea Maiastra arata ca numai întru smerenie, întru
receptivitatea cautarii si a comuniunii exista o înaltare interioara
adevarata. Pasarile lui Brâncusi reprezinta sufletul omului unit cu
Duhul Sfânt.
„Coloana fara sfârsit” este o victorie a geometriei si reprezinta
recunostinta fara sfârsit pentru cei morti.
Mircea Eliade spunea ca: „simti nevoia sa te catari pe acest
arbore ceresc”.
„Masa tacerii” încheie ansamblul sculpturilor lui Brâncusi.
Masa a omeniei, semn al meditatiei, masa a mortii, dar si a vietii,
semn al evlaviei artistului – îsi daruieste opera sa oamenilor. Ceva
profund uman salasluieste în operele sale. E ca si cum un întelept
ar sta de vorba cu eternitatea.
Lucrarile lui reprezinta o lume a gratiei, a inocentei: „Când nu
mai suntem copii, suntem deja morti”. Brâncusi a dorit ca trecerea sa
la viata vesnica sa fie „întâlnire cu bunul Dumnezeu”.
Acestea sunt doar câteva din cuvintele pe care le-am descoperit
în cartea Preafericitului Parinte Patriarh, Daniel, cuvinte
încarcate de sensibilitate si profunzime, de un respect profund
pentru opera marelui sculptor, Constantin Brâncusi, si se cuvine
sa va multumim Preafericite Parinte pentru bogatia spirituala cu
care ne umpleti sufletul, punându-ne la îndemâna o adevarata
comoara.
Prof. Adela Comaneci,
Grup Scolar Energetic Sibiu
Jurnal cu Petre Ţuţea
transformându-l într-un izvor limpede de cunoastere.
Radu Preda a trait în preajma lui Tutea vreme de un an, si
aceasta „învecinare”, alcatuita din dialoguri si taceri, fusese
consemnata în câteva zeci de pagini.
Am descoperit în paginile acestei carti lucruri minunate si
încerc sa punctez doar câteva dintre ele.
Tutea – extraordinara personalitate: un Socrate modern, vorbind în
agora româneasca. Odata cu trecerea timpului, Tutea a ramas în constiinta
autorului ca un raspuns – si a simtit nevoia întrebarii.
La întrebarea: „Cum ati facut trecerea de la ateism la credinta”?
Tutea raspunde: „Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul
acesta, însa exista doua cai: calea omului si calea Domnului.
Cea a omului e batatorita de filozofie, stiinte si tehnica. Pe calea
Domnului, omul este însotit de rugaciune. Singura zona în care
actioneaza libertatea absoluta a lui Dumnezeu este ritualul crestin
în Biserica. Acolo, omul nu are vecin decât pe Hristos. Iisus Hristos
este eternitatea care puncteaza istoria”.
Dialogul continua cu definitia care poate fi data pentru om:
„Singura definitie completa a omului este data de teologie:
omul este fiinta religioasa”. Nu te poti cunoaste singur. Cunoasterea
vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu.
Omul nu-si poate gasi definitia decât în mod spiritual,
altminteri e o fiinta care cauta cautând si afla neaflând.
Cum se defineste omul etern? „Faptura amestecata din
smerenie si din marire…”.
Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se
intra la Dumnezeu e rugaciunea. Spunea: „Toata viata m-am
pregatit sa ma rog, dar nu am reusit sa spun decât primele
cuvinte”. Calea absoluta de cunoastere e rugaciunea.
Credinta este definita ca fiind calea care duce spre Dumnezeu.
Credinta nu are nimic comun cu demonstratia. Convingerea
are. Te pot convinge daca îti demonstrez, dar nu pot sa-ti
comunic credinta mea. Credinta ramâne o participare. Credinta
ne separa unul de altul si ne aduna pe amândoi la un loc.
În legatura cu misterul mortii, Petre Tutea spunea ca nu se
teme de moarte, se teme de însingurare: „Singura nadejde este
ca, om cum sunt, Dumnezeu ma iubeste si asa”. Dumnezeu
trebuie primit, nu înteles.
Îsi exprima un sentiment de admiratie fata de pustnici, pe
care-i considera personalitati absolute. Un sfânt poate fi si un
analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e
legata de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul
face ispravi, nu minuni.
Crestinismul penduleaza între
om, martir si sfânt. Crestinismul este
o religie absoluta, dar, vorba lui
Gandhi, are un cusur: e prea perfect!
Cineva îl întreaba ce este viata. Tutea
îi spune ca s-a întâlnit odata, pe Calea
Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce
au discutat.
Despre semnul sfintei Cruci afirma
faptul ca reprezinta argumentul
nobletei noastre.
Tema libertatii este dezbatuta pe larg: Libertatea nu poate fi
decât în comuniune. Ea apare când te detasezi de limitele tale
terestre. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si
mântuirii, nu e liber. Fara nemurire si mântuire, libertatea e de
neconceput. Libertatea ti-o da numai Biserica, considerându-te
fiu dumnezeiesc.
Tutea, spune autorul, e un necontenit îndemn la învatatura.
Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept dupa concept, adevar
revelat dupa adevar revelat, el ne duce în zona ultima, a adormirii
într-o parte, când omul, spiritualizându-se, adoarme pentru
lumea de aici si se trezeste pentru cea de dincolo.
Tutea ne-a reobisnuit, în spatiul cultural, cu premisele teologale,
refacând traseul initial, reintegrator în origini al culturii
spre cult. Discursul lui e unul crestin – marturisitor, tinzând
catre delimitarea între omul ca fiinta ce apare si dispare fara
sens si omul ca fiinta religioasa, facuta dupa chipul si asemanarea
lui Dumnezeu.
Suferinta ramâne cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu.
Cine a dorit sa învete de la Tutea a trebuit sa mearga la el,
asa cum cine doreste sa-L întâlneasca pe Dumnezeu trebuie sa
mearga la biserica.
Marturisitor, Tutea este un exemplu de „calugarie alba”:
deprins cu o existenta minima în închisoare, Tutea a continuat
si în libertate, pâna la moarte, felul aceasta de viata, în care nu
de putine ori asceza se intersecta cu saracia, iar aceasta comunica
cu mizeria si nevoia.
Acestea sunt doar câteva din gândurile pe care le-am desprins
din paginile acestei carti deosebite. Cuvinte ziditoare de
suflet, certitudini, o bogatie spirituala care te transforma si îti
edifica sufletul, facând sa dispara orice îndoiala în drumul cunoasterii
lui Dumnezeu.
Prof. Adela Comaneci,
Grup Scolar Energetic Sibiu
OK
RăspundețiȘtergere