vineri, 30 decembrie 2011

Moment liric: Ion Untaru

Întrebări de noapte

Noaptea singur în odaie,
Şi-altceva în jur nu mai există
Decât vag de tot o pistă
Şi-ntunericul, o claie;

Întrebări pe care totuşi
Nu mai pot să le descurc
Şi cobor în loc să urc
Spre grădina mea cu lotuşi

Nodul gordian s-a strâns
O, măcar de-aş înţelege
Un principiu sau o lege
Că zadarnic dau în plâns

Şi când spală dimineaţa
Geamurile cu lumină
Parcă iar aştept să vină
Cu problemele ei, viaţa

luni, 26 decembrie 2011

Lectura saptămânii (trecute)

Eseu romanţat asupra neizbînzii, Nicolae Steinhardt

[…] s-ar putea extrage şi formula câteva reguli-condiţii ale succesului (pe care i le voi supune lui Ift.):
a) a te cerceta pe tine fără cruţare şi ipocrizie – cunoscând şi ţinând mereu seama de paradoxul că cel mai greu lucru din lume e ca omul să nu se mintă pe sine - ca să afli ce vrei cu adevărat, spre ce ţinteşti în fundul străfundurilor fiinţei tale, când nu te vede şi nu te aude nimeni, şi nici conştiinţa ta – moralistă şi ea, civilizată, exigentă – nu-i de faţă; – şi aceea să faci!
b) să nu ceri sfaturi, să nu te iei după alţii, la nevoie să te împotriveşti lor şi sfaturilor lor (oricît de înţelepte ar părea, oricît de bine intenţionate ar fi) - şi nici după cerinţele eului tău social;
c) să ai un ideal, un ideal foarte înalt şi îndepărtat, şi deocamdată inaccesibil, pe care să-l păstrezi ascuns în tainiţele adînci ale fiinţei tale, pe care să nu ţi-l mărturiseşti nici ţie însuţi decît foarte rar - şi de care să te apropii treptat, încet, pas cu pas, mereu;
d) totodată să foloseşti orice prilej din afară, să nu-l refuzi (făcînd şi salturi, aşadar, de va fi cazul), să joci şi pe tablouri secundare (dar să nu le dai voie să fie absorbante, distragante);

vineri, 23 decembrie 2011

Moment liric la pătrat: Vasile Militaru

Măgarul şi oglinda

Un măgar nerod şi care cu vre-o câţiva ani în urmă
Vieţuise lângă turmă, -
Când era silit să care
Pe spinare
Mii şi sute de samare, -
Nu ştiu cum, prin ce'ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Şi, - de necrezut, dar totuşi lucru foarte-adevărat, -
Invitat prin mari saloane
De boeri şi de cucoane.

Dar măgarul, îndispus,
Îi privea pe toţi, de sus,
Căutând mereu s'arate, cu'ndrăsneli fără pereche,
Că'i boer de viţă veche, -
De şi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume era el şi cine-a fost.

duminică, 18 decembrie 2011

Lectura saptămânii

Robinson Crusoe, Daniel Defoe

Ce rost ar fi avut să mă gândesc la timpul pierdut, la migală şi cazne ? Tot nu aveam altă treabă,iar când isprăveam lucrul,porneam să hoinăresc prin insulă şi să caut vânat.
începeam să privesc mai de aproape situaţia de care eram legat. Am căutat să-mi limpezesc totul,scriind nu pentru a lăsa aceste rânduri celor care ar fi venit în urma mea (nu aveam moştenitori),ci pentru a mă libera de povara gândurilor. Cu cât judecam mai mult,cu atât mă mângâiam,punând în faţa fiecărui rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun alt caz şi mai rău încă. Am căutat să judec fără părtinire,ca între debitori şi creditori, orânduind ce era bun de o parte,iar de alta ce era rău,adică suferinţele pe care le înduram. Şi am făcut următoarea socoteală :
RĂU
  • — Sunt surghiunit pe o insulă blestemată. Deznădăjduit şi lipsit de orice perspective de salvare.
  • — Sunt despărţit şi uitat de lumea întreagă,fiind menit suferinţei.
  • — Sunt departe de tot ce este omenesc,stingher şi izgonit din societatea oamenilor.
  • — Nu am îmbrăcăminte cu care să mă acopăr.
  • — Sunt lipsit de apărare,fără mijloace de a mă împotrivi violenţei oamenilor sau fiarelor.
  • — Nu am nici un suflet cu care să pot vorbi şi care să mă mângâie.
BINE

vineri, 16 decembrie 2011

Moment liric la pătrat: Cristian Petru Bălan



Amăgiri



Sunt atâtea cărţi măreţe
cu mii de pagini de aur
ce ne-ar putea sălta sufletele dincolo de galaxii,
dar care rămân dureros de necitite
fiind ascunse-n rafturi ca diamantele-n adâncuri;
sunt atâtea lumini orbitoare
în literele lor hipnotice,
încât stând departe de ele
şi îmbătaţi de surogate dulci tipărite,
nu vom stăpâni nici un adevăr,
însă plini de goliciunea lor şi de trufia noastră,
vom continua probabil să purtăm
pe faţă şi pe cuget nişte lumini vesele
de înşelătoare bucurie
că am descoperit esenţele adevărului,
şi-atunci vom zornăi strident
înaintea celor naivi
cheile false ale înţelepciunii noastre
făcând paradă cu ea şi înmânându-le tuturor,
când, de fapt, ajunşi în faţa cetăţii neştiinţei,
porţile ei cu şlefuiri atrăgătoare
ni se deschid oricum singure,
că-s foarte primitoare pentru toţi.
Dar cine intră primul
şi păşeşte cu încredere prin ele,
cade într-un gol fără fund.

duminică, 11 decembrie 2011

Lectura saptămânii

Memoriile unei fete cuminţi, Simone de Beauvoir

M-am născut in 9 ianuarie 1905, intr-o cameră cu mobilă albă, lăcuită, care dădea spre Bulevardul Raspail. În fotografiile de familie din anul următor, apar tinere cu rochii lungi şi pălării împodobire cu pene de struţ, domni purtând canotiere şi pălării de panama, toţi surâzându-i unui bebeluş: sunt părinţii, bunicii, unchii, mătuşile melc şi cu mine. Tata avea 30 de ani, mama avea 21 şi eram primul lor copil. Întorc o pagină de album; mama ţine în braţe un bebeluş care nu sunt eu. Eu port o fustă plisată, o bască, am doi ani şi jumătate şi sora mea tocmai s-a născut. Se pare ca am fost geloasă, dar pentru scurtă vreme. De când am amintiri, sunt mândră să fiu sora cea mare: prima. Deghizată în Scufiţa Roşie care duce în paneraş plăcintă şi unt pus în ulcică, mă simţeam mult mai vrednică de interes decât un sugar ţintuit în leagăn. Eu aveam o surioară: pruncul acela nu mă avea pe mine.
Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Apartamentul era roşu — roşii erau mocheta, sufrageria stil Henri II, mătasea gofrată care camufla uşile de sticlă şi în biroul tatei, draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald, iar roşul mochetei mi se părea ţipător. Aşa mi-am petrecut începutul copilăriei. La adăpost priveam, pipăiam, mă învăţam cu lumea.

vineri, 9 decembrie 2011

Moment liric la pătrat: Gabriela Olisie

Noaptea – centrul cercului

În Noaptea
Cea neagră de-atâtea artificii
Eram singură.

Dintre umbre
S-a apropiat o voce
Care m-a prins de mână
Să-mi arate cerul…

Era în Noaptea
Când Luceafărul te lasă să-i citeşti
În ochii ca ai noştri.

Şi astfel învârtindu-ne
În cercul născut din triunghiul sfânt,
Fiecare dintre noi eram
Credinţă, speranţă şi iubire.

La sfârşit de noapte dintre ani

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Lectura săptămânii



Demonii, F.M. Dostoievski

— Ştii dumneata, începu el aproape ameninţător, aplecându-se înainte pe scaunul său, cu ochii scânteind şi ridicându-şi degetul arătător al mâinii drepte (desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi singurul „purtător al dumnezeirii", care vine să în­noiască şi să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care deţine cheile vieţii şi ale cuvântului cel nou... Ştii dum­neata care este acel popor şi cum se numeşte?
— Potrivit formulării dumitale şi a tonului cu care ai rostit-o, necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cât mai repede, că acest popor nu este altul decât poporul rus...
— Te şi văd gata să pufneşti în râs, o ce neam! se smuci din locul lui Şatov.
— Linişteşte-te, te rog; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul ăsta.
— Te-ai aşteptat la ceva de genul ăsta? Dar dumitale nu ţi se par cunoscute aceste cuvinte?
— Foarte cunoscute; ghicesc prea bine la ce te gândeşti. întreaga frază a dumitale, până şi expresia popor „purtător al dumnezeirii" nu este decât concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, pe cât îmi pot aduce aminte acum.

vineri, 2 decembrie 2011

Moment liric la pătrat: Panait Cerna

Logodna

…Tot aurul luminii îţi cade-n păr, pe faţă…
Apari biruitoare, ca-ntâia dimineaţă –
O, vis al vieţii mele, ce-o clipă mi-ai zâmbit,
Mergi pururi în lumina, etern sărbătorit!…
Şi, dacă eu mă-ntunec, uitat, necunoscut,
Amara deznădejde de a te fi pierdut
Mi-o va-mblânzi credinţa că te voi şti mai bine –
Mai sus, mai fericită decât ai fi cu mine…

Acela ce se leagă tovarăş umbrei tale
Frumos ca un Adonis ţi-a răsărit în cale.
Aceleaşi sfinte doruri pe amândoi vă-mbie,
În ochii tăi mari, limpezi, râd zori de bucurie –
Şi eu mă uit pe mine, şi-n gândul meu aş vrea
Să cresc norocul vostru cu fericirea mea;
Şi nici un semn iubirea-mi trecutului nu cere –
Doar inima, nebună, se sfâşie-n tăcere…