Concursul de creaţie „Sfântul Andrei Şaguna – O viaţă în slujba Bisericii”

Arhiepiscopia Sibiului, prin Departamentul pentru Tineret, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu organizează, în toamna acestui an, Concursul de creaţie „Sfântul Andrei Şaguna – O viaţă în slujba Bisericii”. Concursul se înscrie în seria de manifestări dedicate canonizării ierarhului transilvănean.

Acest concurs, la care sunt invitaţi să participe elevii şcolilor generale din judeţ, va cuprinde două secţiuni:

- secţiunea artistică, dedicată claselor I-VII

- secţiunea literară, dedicată claselor a VIII-a

Prima etapă a concursului se va desfăşura la nivelul fiecărei şcoli, până în data de 21 octombrie 2011, urmând ca lucrările câştigătoare la cele două secţiuni (artistică şi literară) să fie trimise la etapa următoare (judeţeană) până în data de 28 octombrie, pentru a fi jurizate şi notate.

Elevii câştigători vor fi invitaţi, în data de 12 noiembrie a. c., la  Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru a fi premiaţi în cadrul Simpozionului Judeţean „Andrei Şaguna – Sfinţenie şi cultură”.

Moment liric la pătrat: Anatol E. Baconski

Autoportret în timp

Am semănat cu pădurea, cu
moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de
la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-
nalte coline moldave
am semănat - şi cu chipul
ciudaţilor zei
îngropaţi în nisip lângă mare. Cât
e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi,
multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri şi oşti, să
fi căzut multe lanţuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi
dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârşit cu
mine.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Paul Evdokimov

Teologie negativă şi Simbol
Pretutindeni se poate observa punerea la îndoială a temeiurilor; mulţi teologi nu prea mai ştiu în ce cred, căci demitologizarea sfârşeşte prin a goli creştinismul de conţinutul său evanghelic. Nu e greu să depăşeşti o cosmologie perimată, cu trei nivele; esenţial este să nu lezezi deplina alteritate a unor adevăruri care transcend toate procesele naturale. Curentul electric nu are nimic de-a face cu realitatea minunilor. Crucea rămâne un scandal şi o nebunie şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul istoriei. “Sub pretext «iluminist» – scria Sfântul Serafim de Sarov – am intrat în bezna unei asemenea ignoranţe, încât aceleaşi manifestări ale lui Dumnezeu care le păreau oamenilor din vechime cunoscute şi întru totul fireşti, ne apar nouă drept imposibile…”
Libertatea şi iadul
Biblia răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni l, 19). Este DA-ul Legământului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci, “sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele.
Dumnezeu a creat “libertatea secundă” şi îşi ia supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrângă, să-L facă să se pogoare în moarte şi în iad: El se lasă cu bună ştiinţă ucis, pentru a le dărui ucigaşilor iertarea şi învierea.

Moment liric la cub: Ion Pillat

Alesul
Mi-am dezlegat sandala ca o frunză
Ce cade moartă la piciorul meu,
Mi-am limpezit făptura să n-ascunză
Nimic din ce nu duce pân’ la zeu.
Pe ţărmul mării mă înalţ: o urnă
În care doar lumină am turnat.
Nu plâng, nu chem tot ce-am lăsat în urmă.
Stau singur, pentru jertfă împăcat.
Din pietre albe i-am durat altarul,
Din lemne scumpe flăcări i-am ivit .
Şi cerul-nalt cum îmi primeşte darul,
Urc rugul împlinirii, fericit.

wordless wednesday

Lectura săptămânii (trecute)

Fraţii Karamazov (reloaded), Feodor Mihailovici Dostoievski
Legenda marelui inchizitor

[…] Acţiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei, când în tot cuprinsul ţării, întru preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi:
În autodafeuri, ereticii
Cu fast ardeau pe rug,
în crude sacrificii...
Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când urmează să se înfăţişeze – după cum el însuşi a făgăduit – în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, „precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată până la Apus”. Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul odraslelor sale, şi anume chiar în locul unde se înălţa vâlvătaia rugurilor pe care erau daţi pradă focului ereticii. În nemărginita lui îndurare, voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-l purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele „toride” ale oraşului meridional, în care nu mai departe decât în ajun, în prezenţa regelui, a curţii, a cavalerilor, a cardinalilor şi a fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din Sevilla, ce venise în număr mare la faţa locului, marele inchizitor arsese pe rug „cu fast”, ad majorem gloriam Dei (deviza iezuiţilor: întru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu), aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-au recunoscut.
Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în preajma lui, înconjurându-l; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinându-se pas cu pas după dânsul. Şi-n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspândindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dânsul.

Moment liric la pătrat: Mircea Dinescu

Dispariţia unui figurant

Se-acreşte primăvara şi ea pe stârvul crăcii
Şi claunul boceşte în spatele barăcii
Şi rufele bătrâne îl cheamă pe frânghie
Să îşi usuce plânsul lui mic de prăvălie.

În iarba veche umblă un soi de iarbă nouă
cu pâre şi veninuri. Fă-te şi tu că plouă,
acceptă şi tu circul şi pe lumina slabă
descuie rinocerul şi intră-n el degrabă.

Actorul

Azi scriem poezia pe mari bucăţi de pâine
arta-i maşinăria de curăţat cartofi
chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de mâine
actor retras ca melcul in pantofi

Violenţa în rândul tinerilor

 Tinerii constituie, sau ar trebui să constituie, partea cea mai activă a societăţii, cea mai efervescentă şi plină de încredere în forţele proprii proaspăt descoperite. Aceştia se află într-o etapă a vieţii în care Dumnezeu le-a oferit tot ce este mai bun şi mai frumos pentru a se bucura de ele şi pentru a le aminti de bunătatea şi iubirea Sa de oameni. Însă de la acest fapt au deviat sau au apărut multe anormalităţi; astfel că în ziua de azi vedem mulţi tineri mutilaţi spiritual, iar o manifestare a acestei interiorităţi rănite este violenţa pe care şi-o însuşesc.

Am putea spune că violenţa este o exteriorizare a unor puternice frustrări interioare a unei nevoi acute de a obţine atenţie, chiar dacă ea nu e oferită într-un context amiabil.

wordless wednesday

Lectura săptămânii

 Jurnal, Eugene Delacroix


5 iulie. Am lucrat la Arabul cure îţi înşeuează calul. Mă plimb în jur de ora doua, alergând după Jenny, pe care n-o găsesc nicăieri. Ajung până aproape de Soisy; urc spre stejarul Prieur, dar nu ajung până acolo: o iau pe aleea Fougeres, până la Bayvet. M-am învârtit pe aleea lui, căutând-o întruna pe Jenny; apoi am apucat pe aleea Draveil, în sensul zidurilor diferitelor parcuri, şi am urcat până la stejarul Antain, pe drumul pe care mergeam odinioară venind dinspre proprietatea lui Candas. M-am aşezat în faţa acestui gigant, îm­presurat acum de trunchiuri de copaci tăiaţi: aproape am adormit o clipă; m-am întors pe aleea şerpuitoare ce duce de la Mainville la Champrosav.
Ajuns acasă, am lucrat puţin dar cu succes la schiţa începută (capul calului), şi apoi am dormit până la ora cinci.
Apoi m-am dus la Bărbier. Seara şi cina au fost foarte vesele. Doamna Franchetti a venit şi ea, întâlnirea fiind astfel încă şi mai plăcută. Doamna Bărbier nu-i tot atât de încântată ca doamna Vil-lot de inteligenţa lui Dumas-fiul; Bărbier spune, şi pe bună dreptate, că nimic nu-i mai obositor decât aceste spirite şi jocuri de cuvinte făcute în­truna şi în legătură cu orice.

Moment liric la cub: Zaharia Stancu

Cântec în ceaţă

Copacii, prea negri, ne ies în drum.
Umbrele lor clătinate sunt fum.
O spaima tăcuta ne-nvăluie rea.
Poate vântul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne ţinem de mâini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.
Cândva ne-am plimbat prin soarele dimineții,
Acum bâjbâim prin pădurile ceţii ...

Ori poate pe marginea vieții ...

wordless wednesday

Lectura săptămânii

Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi, Artur Silvestri

Apocalipsa, după Antim

Ploua demult, de câteva ore. Se retrăseseră şi ei în holul încăpător, întins şi pustiu, de la hotel. Prin sticla ferestrelor, parcă nesfârşite, ploaia se vedea stranie şi îndepărtată şi aproape ireală, ca o cădere continuă de perdele de ape rotindu-se de sus în jos. I se păruse că, de fapt, aici se macină o materie nedesluşită care, prin repetiţia interminabilă, se străduieşte să-i comunice şi să-1 înveţe ceva. Poate o concluzie impenetrabilă? Poate un gând fără cuvinte? Şi cine să fi încercat să-i spună toate acestea, în acest fel enigmatic pe care nu-1 mai întâlnise de când nu mai putea vorbi cu Cel ce îl învăţase fără grai?
Rămăsese pe un fotoliu, îngândurat. Ploaia biciuia asfaltul, oamenii care, puţini, se încumetau s-o înfrunte, acoperişurile şi copertinele, maşinile oprite în parcare, băncile pentru odihnă: parcă tot ce se făcuse cu o mână nesigură, şovăitoare şi pe lângă porunca întipărită sau împotriva ei. Abia iarba, florile şi copacii primeau şuvoaiele de apă cu încredere, seninătate şi fericire. Când îi apăruse, această frântură de gând îl tulburase privind mai cu luare-aminte cum, în loc să se neliniştească, tufele fără nume, presărate prin grădinile sălbăticite, primeau cu bucurie picăturile nenumărate.

Moment liric la pătrat: George Gordon Noel Byron

Inscripţie pe mormântul unui câine de Terra Nova
Traducere în limba română de Igor Creţu

Când iar în lut din lumea lui trufaşă
Coboară omul preamărit din faşă,
Sculpturi măiestre somnul îi veghează
Şi urne ţin durerea veşnic trează.
Şi zace el sub semnul altui rost
Ce se cădea să fie şi n-a fost.

Iar câinele sărmanul, cum e el
Şi paznic aprig şi amic fidel,
Ce-ţi dăruie şi inima lui mare,
Şi viaţa pân`la ultima suflare,
Se stinge fără slavă, ca în cer
Să nu-i primească sufletul stingher.
Iar omul, gâză plină de trufie,
Vrea cerul numai pentru el să fie!