The Return (2003)

Director: Andrei Zvyagintsev

Writers: Vladimir Moiseyenko, Aleksandr Novototsky

Stars: Vladimir Garin, Ivan Dobronravov and Konstantin Lavronenko

Nominated for Golden Globe. Another 28 wins & 12 nominations

Nu este primul film în regia lui Andrei Zvyagintsev pe care-l văd, însă se numără printre cele pe care le-am tot revăzut şi de fiecare dată cu un impact puternic. Bugetul filmului rămâne un secret, deşi într-un interviu, regizorul şi producătorul au sugerat că a fost mult sub 500.000$. De asemenea regizorul a menţionat că producătorii şi-au luat banii înapoi înainte ca filmul să ajungă în 2003 la Festivalul de film de la Veneţia unde a fost „descoperit” publicului larg.

Acţiunea filmului poate fi rezumată într-o frază: Tatăl a doi adolescenţi ruşi se întoarce brusc acasă după ce a fost absent 12 ani şi îşi ia băieţii într-o vacanţă pe o insulă a unui lac din nordul Rusiei, călătorie ce se transformă într-un test de maturitate de proporţii aproape mitice.

Lectura săptămânii

Cazacul
A. P. Cehov

La jumătatea drumului spre casă, la Bârna Strâmbă, Torciakov şi soţia sa văzură un cal înşeuat, care stătea nemişcat şi mirosea pământul. La marginea dru­mului stătea pe pirostrii un cazac roşcat şi, aplecându-se, îşi privea picioarele.
- Hristos a înviat! - strigă către el Maxim.
- Adevărat a înviat! - răspunse caza­cul, fără să ridice capul.
- Unde mergi?
- Acasă, la odihnă.
- Atunci de ce stai aici?
- Aşa... m-am îmbolnăvit... Nu mai am putere să merg.
- Dar ce te doare?
- Totul mă doare.
- Hm... Ia necaz! Toţi oamenii sărbă­toresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decât să stai aici!
Cazacul îşi ridică ochii şi îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
- Veniţi de la biserică? - întrebă el.
- De la biserică.
- Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am... Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!
- Pască? - întrebă Torciakov. Se poate... Aşteaptă, acuşi...
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă şi zise:
- N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mâna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreptă spre şaua sa după cuţit.

Atenţie! Acum se scrie istorie!

„Responsabilitatea fiecărui om se exercită într-o sferă infinită: este responsabilitate în faţa Infinitului/.../ Orice om determină soarta lumii prin fiinţa şi faptele sale” (Martin Buber)

Mă uit pe CNN de câteva zile la evenimentele din Egipt şi la „revoluţia” ce se vrea înfăptuită de masele scârbite care scandează neîncetat „Allah akbar” [Dumnezeu e foarte/cel mai mare] şi biruiesc rând pe rând dispozitivele forţelor de ordine care îşi abandonează poziţiile lăsând loc taburilor, tancurilor şi soldaţilor care răcnesc şi ei „Allah akbar” – numitorul comun al luptătorilor islamici de pretutindeni, al soldaţilor şi mercenarilor selgiucizi şi chemarea tuturor revoluţiilor islamice deopotrivă. Privesc cei câţiva protestatari seceraţi de gloanţe ca nişte spice încă nu destul de coapte, dar care se cer drept preţ de sânge al „democraţiei” şi al fertilităţii câmpiilor de-a lungul Nilului.

Mă uit şi îmi amintesc, atât cât îmi pot aminti, ceea ce s-a întâmplat acum 21 de ani în România, când mulţimea de „revoluţionari” rostea Tatăl nostru în faţa barajelor de blindate.

Lectura ca trend

"[...] de dragul diversităţii citeşte o carte" scandau pe bit cei de la Paraziţii într-una din puţinele lor melodii cuminţi. NU cred că se refereau la ceea ce vine să sublinieze această statistică când strigau în final "cărţile educă spiritul". Dacă citim ceva doar pentru că e la modă sau pentru a ne da interesanţi cu nişte cărţoaie glossy sau cu e-book reader-ul atunci mai bine ne-am abţine că oricum nu ne alegem cu mare lucru şi chiar nu impresionăm pe nimeni.

statistica preluată de pe Prelude in E minor

"L'Usage du monde"-Nicolas Bouvier...sau despre cum să fii prin "a călători"

"În ziua aceea, am crezut că deţin ceva, un adevăr care-mi va schimba viaţa. Însă nimic de această natură nu e dobîndit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apă şi pentru o vreme ne împrumută aparenţa ei. Apoi se retrage şi ne lasă în faţa vidului pe care-l purtăm în noi, în faţa acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învăţăm s-o suportăm, s-o înfruntăm şi care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur."

Poate cel mai mare vis al meu e acela de a pleca pur şi simplu, fără explicaţii, fără argumente bine construite, fără să iţi spui ţie de ce. Să ieşi, şi acest a ieşi să fie rotund, palpabil, chiar în faţa ta. E ca şi cum ai renega NORMALUL şi ai strînge la piept o extravagantă fărîmă de libertate egoistă, şi totuşi frumoasă. "Nu e la locul lui" ar sta pe toate buzele...şi ce dacă! Tu deja eşti legănat pe drumuri străine, plin de praf, fără să poţi înţelege starea de fericire pentru că e prea intensă şi nouă.....Nou-ul e prea concret, prea înţepător. Şi te vezi pus în faţa unei dimensiuni care te defineşte ca şi fiinţă bipedă, înzestrată cu raţiune, purtînd un solemn titlu latin, într-un compediu de categorii ale Terrei: homo sapiens sapiens...dimensiunea libertăţii. Cu aromă de nisipuri mişcătoare şi caravane nomade, îmi apare mie, cu chipuri ascunse de pînze, pînze care păstrează în ele arome tainice de lămîi înverzit. Toate acestea într-un albastru fluid, care se strînge şi se destinde ca o inimă a deşertului. E cel mai mare vis deoarece ştiu că nu am puterea să îl realizez. Şi trăiesc "a ieşi" prin vis...visul unei mari călătorii.

The Social Network (2010)

Director: David Fincher
Writers: Aaron Sorkin (scenariu), Ben Mezrich (carte)
Stars: Jesse Eisenberg, Andrew Garfield, Justin Timberlake

„I’m talking about taking the entire social experience of college and putting it online” sau, pe scurt, Facebook în versiunea iniţială. Şi totuşi, „The Social Network” este un film nu atât despre site-ul în sine și ceea ce reprezintă el, cât despre Mark Zuckerberg, creatorul celebrei reţele de socializare, şi succesul său fulminant. Este un film despre naşterea şi creşterea exponenţială a unei afaceri, dar şi despre invidie, lăcomie, înstrăinare şi singurătate. Nu sunt lucruri noi, iar rolul Facebook-ului este de a contextualiza acţiunea filmului, făcându-l, fie că ne place sau, un film pentru generaţia noastră. Este, într-adevăr, un film apărut la momentul potrivit, despre subiectul potrivit.

„The Social Network” se deschide cu un dialog ameţitor între Mark Zuckerberg, interpretat deosebit de Jesse Eisenberg, şi prietena sa, discuţie de unde înţelegem frustrarea acestuia cauzată de faptul că încă nu are acces la cele mai exclusiviste cluburi studenţeşti.

Lectura săptămânii

Nuntă în cer
Mircea Eliade

Şi-apoi mi se pare că am să găsesc undeva printre amintirile acestea dezlegarea întâmplărilor care au urmat. Poate că mi s-a făcut cândva vreun semn, poate că mi s-a indicat ceva... Ar fi înspăimântător să crezi că din tot cosmosul atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are niciun sens... Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să o iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări. Când cel dintâi prieten al meu s-a însurat, am rămas o noapte întreagă de vorbă cu el, încercând să aflu ce s-a întâmplat, cum a ajuns aici, ce norme sau ce pasiuni l-au hotărât la acest pas. N-am înţeles aproape nimic, îţi mărturisesc...

Şezătoare – ce cărţi (nu) mai citim

Pentru cei care au epuizat lista de cărţi şi nu ştiu ce să mai citească, dar şi pentru cei care s-au “lecuit” de citit după o carte plină de tot ce nu îşi doreau să găsească în paginile ei, am convocat o nouă şezătoare. Poate îşi mai găsesc inspiraţia, poate constată că nu au fost singurii care au dat peste o carte proastă, sau poate, în cazul cel mai amuzant, constată că au catalogat drept cea mai slabă, o carte pe care alţii o consideră cea mai bună... noroc că a fost doar enumerare!

Întrebarea este: “Care este cea mai faină/proastă carte citită şi care este cel mai impresionant/detestabil personaj?”

Iată şi răspunsurile:

cred că preferata ar fi 1984 de Ggeorge Orwell, iar cea mai proastă nu ştiu, că dacă nu-mi place n-o mai citesc... ar putea fi Creatura, de John Saul (o carte stupidă pe care am citit-o totuşi)
cel mai detestabil - Humbert Humbert din Lolita
cel mai fain/impresionant e foarte greu...Jean Valjean, din Mizerabilii, Rodion Romanovici Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă sau Giovanni Battista din Nostromo

cea mai faină carte: Shogun de James Clavell
personajul favorit Toda Mariko no Buntaro din aceeaşi carte şi personajul cel mai impresionant Toranaga
cea mai proastă carte Enigma Otiliei
cel mai detestabil personaj Maitreyi

Flipped (2010)

Director:

Rob Reiner

Writers:

Rob Reiner (screenplay), Andrew Scheinman (screenplay), and 1 more credit »

Stars:

Madeline Carroll, Callan McAuliffe and Rebecca De Mornay

Ce putea să urmeze după Găinăria de săptămâna trecută (Small crime)?!

Fireşte, doar un film cu găini! De aceea vă propun de astă dată Flipped, un film simpatic, bine cotat, ecranizarea romanului cu acelaşi nume al lui Wendelin Van Draanen, un film care face ravagii în box office-ul german începând cu iarna anului trecut şi care continuă să cucerească cu inocenţa (un pic leşinabilă – în cel mai american stil posibil) pe care o aduce.

Titlul s-ar vrea justificat de câteva replici ale personajelor care tind să „flip”, să fie date peste cap. Personal, cred că regizorul s-a şi jucat cu naratorii pe care îi tot întoarce şi suceşte, adică tot „flip”. Povestitorii şi deopotrivă protagoniştii acestui film destul de siropos şi absolut nerecomandabil celor care tânjesc după vreo scenă fierbinte sau măcar după câţiva stropi de sânge, sunt Brice şi Julie, un el şi o ea, doar că aceeaşi poveste are pentru fiecare o semnificaţie aparte:

Brice îşi aminteşte despre sine ca de băiatul de 7 ani proaspăt venit în oraş la sfârşitul anilor ’50, întâmpinat de puştoaica din vecini, care îl agasează în ultimul hal – obsesie ce durează vreo câţiva ani buni –, şi de care nu ştie cum să mai scape. Julie, din contră, îl vede ca pe sortitul ei, cu care îi fusese dat să se sărute prima dată ever.

Lectura săptămânii

Fraţii Karamazov,
F. M. Dostoievski

Alexei Feodorvici Karamazov era cel de-al treilea fecior al lui Feodor Pavlovici Karamazov, un moşier de la noi din judeţ, a cărui moarte tragică, survenită în împrejurări misterioase acum vreo treisprezece ani – dar despre asta o să am prilejul să vorbesc mai pe larg ceva mai încolo – stârnise la un moment dat oarecare vâlvă în jurul numelui său (aşa se şi explică faptul că lumea îşi mai aducea şi acuma aminte de el). Deocamdată mă voi mulţumi să vă spun că acest „moşier” (cum I se zicea, cu toate că nu-mi amintesc să fi locuit vreodată la el, la moşie) părea a fi un personaj destul de ciudat, deşi ca tip omenesc nu constituia câtuşi de puţin o excepţie: Feodor Pavlovici nu era numai o canalie şi un desfrânat, dar, în acelaşi timp, şi un om absurd; trebuie să adaug, însă, că făcea parte din acea categorie de inşi care, oricât de absurzi ar fi, se pricep totuşi de minune să-şi aranjeze afacerile, singurul lucru pare-se la care se pricep cu adevărat.

Quantum leap – sau despre actualitatea lui Eminescu

15 ianuarie este ziua pe care mi-o rezerv an de an pentru doar două activităţi, aniversarea lui Kabral – un stimabil coleg de facultate (a cărui zi pică mereu în partea asta de lună, nu ştiu sigur niciodată) şi cea a lui Mihai Eminescu, care îi seamănă în genialitate amicului meu, probabil de aici şi convenţia de a-i prăznui pe amândoi în aceeaşi zi. Parcurgându-mi norma de Eminescu pentru acest 15 ianuarie, am dat de volumul Fragmente din publicistica lui Eminescu, editat la Suceava acum 6 ani sub patronajul episcopului locului. Am avut surpriza să găsesc un jurnalist acid, conştient de misiunea sa, pregătit să îşi asume rolul de ghid moral al unei societăţi în plină (de-)formare, enunţând profetic sentinţe deloc confortabile asupra sistemului acelor timpuri, motiv pentru care ar şi fi fost internat şi intoxicat deliberat cu mercur pentru a-l forţa să facă pasul de la geniu la nebunie (după cum spun gurile rele).

Dar nu asta este important, ci mai degrabă faptul că s-ar putea să găsiţi ceva familiar în rândurile pe care mi-am permis să le copiez:

„Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţie cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă, pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii, vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri - ne înnegrim, zic unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi ne-am încurcat rău”.

Frază şi adevăr, p. 210-212

„În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie, ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau, mai bine zicând,

Moment liric

Te-am răstignit, Hristoase...

Ai venit Hristoase

Să mă umpli de prinoase,

Să mă-mbraci cu nemurire

Din a ta sfântă iubire.

(Iar) eu în braţe te-am luat

Şi-n loc să te iubesc, te-am întinat.

Şi pe-obraz cu zâmbet larg

Te-am vândut prieten drag,

Te-am biciuit neîncetat,

Cu vorbele-mi te-am alungat,

Şi orbită de păcate

Fără să regret, te-am dat la moarte.

Cu stricăcioasă-orbirea mea

Ţi-am îndesat pe cap cununa grea.

Te-am pironit cu fiecare gând neînfrânat

Small crime (2008)

Director:

Christos Georgiou

Writers:

Christos Georgiou, Srdjan Koljevic (screenplay)

Stars:

Aris Servetalis, Vicky Papadopoulou and Evangelia Adreadaki

Dacă săptămâna trecută propusesem un film de suflet, la care merita să uzi măcar vreo 2 batiste, azi vă recomandăm un film uşor, de duminică: Small crime/ Kleine Verbrechen/ Mikro eglima/Delict minor (sau mai pe româneşte „găinăria”).

Acţiunea sau mai bine zis căutarea ei are loc pe o insulă grecească uitată de Dumnezeu şi se pare că şi de turişti undeva în Marea Mediterană, spaţiu al imobilităţii prin excelenţă, unde nu se întâmplă nimic, unde nu tronează decât lenea, plictisul şi prostia. Ce mai,  un debut perfect balcanic!

Lectura săptămânii

Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu

Există un moment când bărbatul trebuie să se hotărască a abandona postura seducţiei, pentru a o obţine pe aceea a comunicării. Rareori ele merg împreună.  Seducţia e o manevră de asalt, în care abilitatea primează asupra corectitudinii. Seducţia vrea efectul, fie şi inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie şi nespectaculoasă. În cazul întâi, trăieşti voluptatea echivocului. În cazul al doilea, pe aceea a limpezimii. Mă decid, aşadar, pentru comunicare.

Dar, dintr-o dată, femeia din faţa mea surâde şi simt, dezolat, că efortul meu de a comunica se converteşte, pentru ea, în valoare de seducţie...

Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente.

Bella

Director:

Alejandro Gomez Monteverde

Writers:

Alejandro Gomez Monteverde, Patrick Million, and 1 more credit

Stars:

Eduardo Verástegui, Tammy Blanchard and Manny Perez
 

"Sooner or later every one of us will face an irreversible moment that will change our lives forever. If it hasn't happened to you yet...it will. BELLA is a true love story about how one day in New York City changed three people forever".

Poate nu la fel de cutremurător sau impresionant precum documentarul despre mănăstirea Bănceni din Ucraina, producţia din 2006 are aceeaşi temă: preţuirea vieţii. Este un puzzle, nu foarte greu de descifrat care înşiră evenimente petrecute într-un interval de peste 10 ani, dar care le leagă într-un mod foarte natural.

Invitaţie la bilanţ

Sfârşitul de an este prin excelenţă momentul în care tragem linie şi privim în urmă satisfăcuţi sau nu de rezultatele noastre din ultimele 365/66 de zile. Plictisiţi, prinşi între două petreceri, trei cozonaci şi o cană cu vin, sau poate de-a dreptul entuziasmaţi de incredibilele noastre realizări trebuie să trecem prin acest timp al reculegerii. Indiferent că vrem sau nu, schimbarea de an ne atrage atenţia asupra modificărilor suferite de noi: riduri (noi), nişte fire de păr albe (sau lipsă), agende tot mai încărcate, trupuri ostenite, suflete încărcate cu amintiri de tot soiul şi o droaie de stări. Ceea ce ne lipseşte parcă este însăşi noţiunea de timp! Când s-au petrecut toate acestea? Când a trecut un an?

Dar să fim serioşi! Cui îi mai arde de bilanţ când ultimele zile nu mai pot fi privite ca o adiţie la trecutul nostru, ci pur şi simplu ca pe o numărătoare inversă spre un viitor indefinit, incert, sumbru. Atât de obsedaţi devenim de ceea ce ne stă în faţă încât ne lăsăm trecutul în uitare, pierdem succesiunea evenimentelor care au însemnat vreodată ceva pentru noi.

Pe cale să îmi fac jubilând propriul bilanţ, infatuat de propriile biruinţe, dar şi pe cale de a-mi face planuri pentru anul ce vine, am primit un film care m-a dat peste cap şi pe care vi-l recomand şi vouă. Doar să găsiţi un pic de timp!
P.S. celor ce nu au vreme sau cred că s-ar plictisi le sunt de ajuns prima şi ultima parte.

Partea I

  

Partea a II-a

Lectura săptămânii

Meditaţii filosofice: note pentru o filosofie inactuală, Ernest Bernea

DOR

Puritatea e a copilului şi seninătatea a sfântului. De ce le dorim atât de mult pe amândouă? Câteodată suntem ca un iezer de munte.

Puritatea aparţine inocenţei, seninătatea echilibrului şi amândouă substanţei nealterate a vieţii spirituale. Cât de mult doresc oamenii să ajungă acolo unde lucrurile păstrează transparenţa începutului! E un dor ascuns, un dor bolnav, un dor de înger, care nu se cuvine omului.

Omul simte uneori lumina împlinirii, dar nu durează;

cine îl înfrânge?

(15.XII.1965 - Bucureşti)

RAŢIUNE, ÎN CE SENS?

Recunoscând puterea raţiunii, întotdeauna când vrem să facem ordine în mintea şi sufletul nostru, să nu sugrumăm viaţa interioară, ci să o îndrumăm în sens creator.

Să căutăm echilibrul şi armonia, valorificând toate resursele fiinţei noastre, cât mai variat şi bogat, lăsând viaţa să-şi facă jocul ei spontan, orchestrând toate elementele şi forţele de care dispune. (24.XII.1965 - Bucureşti)

SINGURĂTATE

Oamenii sunt universuri închise. Comuniunea nu se poate realiza, fără o trăire în celălalt, fără o dăruire către un alt eu, care e tu.

Învingem singurătatea atunci când universul personal se deschide şi îşi depune tot tezaurul umanităţii sale în altă existenţă, cu care tinde să co-existe.

Tonul minor al singurătăţii, şi consumul pe care îl implică, o arată ca pe un preludiu al morţii.

(31.XII.1965 - Bucureşti)