No country for old men

Directors: Ethan Coen, Joel Coen
Writers: Joel Coen (screenplay), Ethan Coen (screenplay), and 1 more credit »
Stars: Tommy Lee Jones, Javier Bardem and Josh Brolin
Won 4 Oscars. Another 98 wins & 46 nominations See more awards »

          Un film sec şi dur ca o nucă de cocos într-un deşert în care nu există nicio piatră s-o spargi, un joc de-a v-aţi ascunselea în care rând pe rând moartea îi găseşte pe jucători oriunde s-ar ascunde, după un copac, într-o cameră a motelului Del Rio sau într-un spital din Mexic. Totul se petrece cu simplitatea absurdistă a tragediei, iar regizorii ne lasă singuri cu deşertul, cu spaţiile tranzitorii de ascundere şi cu acel zgomot de fond al unei mări care nu există, cu tăcerea şi graţioasa înaintare a morţii descălţată politicos la uşă. Pe scurt, vânătorul Llewelyn Moss (Josh Brolin) descoperă în deşert la o vânătoare de căprioare scena unui măcel între traficanţii de droguri. Un supravieţuitor grav rănit îi cere apă, dar Moss nu are apă la el şi o logică simplă îl face să se gândească la singurul supravieţuitor al pistoliadei. Îl găseşte sub un pom, unul dintre cei doi care cresc solitar pe solul neprimitor, împreună cu o valiză cu 2 milioane de dolari pe care nu ezită să şi-o însuşească.
         Greşeala care declanşează întreaga poveste ţine de faptul că Moss într-un acces de umanitate pe care singur îl decretează drept prostie se decide să-i ducă apă mexicanului însetat, devenind astfel ţinta unui prădător feroce, pe numele său Anton Chigurh (Javier Bardem), de profesie criminal în serie. În toată povestea se amestecă şi un şerif bătrîn şi sfătos, Tom Bell (Tommy Lee Jones), aproape de pensie şi care trăieşte cu nostalgia unor old times cînd şerifii nici nu purtau pistol, iar moravurile erau desigur mai blânde. Retrospectiva aceasta semănată cu vise, cu istorii prăfuite, cu înţelepciunea rasei celor ce s-au stins se ciocneşte de absurdismul unor vremuri de neînţeles, privite într-o lumină crudă care seamănă cu lumina necruţătoare a amiezei în mijlocul deşertului.
Explozia de violenţă din film ar fi argumentul acestui visător depăşit de situaţie că s-a schimbat ceva fundamental cu America. Filmul fraţilor Coen nu ţinteşte neapărat în aceeaşi direcţie deşi zgomotul tradiţiei în America are adesea sunetul unei arme descărcate n-are importanţă în ce - de la o cutie ruginită de conserve în chica zdravănă a unui bizon sau în scăfârlia unui mafiot -, el se adresează şi unui spectator străin de contextul evocat. Este uimitor câtă curăţenie au făcut regizorii în acest film şi nu este vorba doar de mâna soartei în sensul pe care vechii greci i-o dau, implacabilul Anton cu butelia sa de oxigen la nu ştiu câte atmosfere, ci de spaţiul interstiţial dintre personaje, de tot acest spaţiu gol în care personajele intră ca pe o scenă de tragedie. Mi-a amintit de un maestru al tăcerilor prelungite, al expresiilor laconice şi al spaţiilor vide, de Michelangelo Antonioni, de atracţia regizorului italian pentru deşert şi pieţe pustii. Cu un mare rafinament, fraţii Coen au creat o atmosferă de film retro nu chiar cu „purecii” care invadează peliculele vechi sau zgomotele scrijelite pe care le face acul de pick-up, ci printr-o atmosferă prăfoasă de film vechi, ca şi cum praful deşertului s-ar fi depus pe retina camerelor. Efectul îţi intră în sânge, aşa cum ai senzaţia că praful îţi intră în ochi; în roşcat-cărămiziul platoului deşertic urmele de sînge au culoarea întunecată a vieţii, o urmă lungă pe care acest Anton o adulmecă cu precizie. Are Anton o istorie? Posibil. Puţinul pe care-l aflăm vine tot de la un vînător de recompense, Carson Wells (Woody Harrelson) care-i răspunde sec celui care-l angajează să recupereze banii despre gradul de periculozitate al persoanei „Comparing to what? Bubonic plague?”.
               Anton este rău, dar demonia lui are ceva poetic, departe însă de sensul romantic, mai aproape de sensul japonez al unui poem compus înaintea morţii sau un Texas Monogatari. Uneori, Anton oferă viaţa sau moartea printr-o alegere destinală echivalentă lui a da cu banul, la propriu şi nu la figurat. Se consideră pe sine moneda care se răsuceşte, feţele ei sunt însă viaţa şi moartea. Ghicitul aparţine „beneficiarului”; asemeni lui Nemesis sau Eriniilor, lui Anton îi place să se considere doar mesagerul, executantul impecabil al unei porunci care-i transcende. Nimic nu-l poate opri, silenţios şi graţios în acelaşi timp, ucide aproape cu eleganţă şi ironia fraţilor Coen ne este livrată subtil: asemeni unui regizor, Anton repetă scena crimei, intrarea într-o cameră întunecată, aprinderea bruscă a luminii şi cuprinderea într-un unghi favorabil a celor două paturi şi gestul lichidării celor ce încă nu şi-au ocupat locurile. Lucrurile se întîmplă întocmai ca la repetiţie. Ironia seacă a replicilor adaugă un plus de inefabil filmului, ele nu au nimic din umorul programat, din witz-ul sitcomurilor care scontează reacţia spectatorului, însă o serie de episoade au efect de scenetă, de „moment” reînnodând cu spiritul flegmatic al acestui cavaler rătăcitor al vestului sălbatic, Cowboyul. Faptul aminteşte şi de retorica laconică a acestor eroi poetici precum Billy the Kid care ar fi afirmat odată după ce ucisese un mexican că nu-l trece în palmares deoarece nu merită să-i numeri şi pe mexicani.
               Un gust pentru parabola şugubeaţă are şi şeriful Tom Bell când explică ajutorului său festele pe care le joacă destinul chiar şi celor mai buni. Se resimte în toate aceste istorii aburdist-povăţuitoare un fel de nesiguranţă, de imprecizie, şi aici se află unul dintre lucrurile noi pe care-l aduc fraţii Coen în acest western atipic. Istorioarele nu mai refac sensul lumii care-ar putea fi dedus din sensul poveştii şi nici farmecul lor nu mai este suficient. În primul rînd, poveştii nu i se dă un sfârşit, ea rămâne suspendată, atârnată de un fir invizibil şi fragil, în al doilea rând, dacă există o concluzie a acestor istorii gnomice, ea nu mai este una integratoare, liniştitoare. Stârnită din nimic, violenţa dobândeşte un caracter sistematic, aproape teleghidat, aparent imposbil de oprit, iar banii devin pur şi simplu un pretext. Violenţa îşi este sieşi raţiunea ultimă, istoria cu care debutează filmul, istorie care ne-o povesteşte trist-îngîndurat şeriful Tom Bell, poate rezuma întregul film. Cine este Anton? Cui îi pasă? Anton este moartea care seceră fără încetare în tot filmul şi pare să nu existe nimic uman în el, afară de o anumită politeţe şi ea făcînd parte dintr-o educaţie de modă veche. Aproape orice dialog din film lasă ambiguităţi neliniştitoare ca şi cum cuvintele ar fi măsurate la scara unui destin. Fraţii Coen reuşesc să realizeze tensiunea mai mult din aceste schimburi de replici în doi peri decât din evidentul suspans al „vânătorii” iniţiate de Anton. Această tensiune creşte odată cu presimţirea că nu există un răspuns direct pentru ceea ce se petrece, că rolurile încredinţate fiecăruia în poveste depăşesc contextul ei. Suntem introduşi în filmul regizorilor pe poarta westernurilor şi suntem scoşi din film pe poarta teatrului absurd fără ca Ethan şi Joel Coen să fixeze vreo formulă.
Filmul poate fi gasit aici şi aici sau poate fi vizionat online aici ori aici.