Ca un nebun neobişnuit cu faptul că are două picioare, nu m-am obişnuit niciodată cu această realitate imuabilă. Descopăr întotdeauna cu aceeaşi surprindere că nu e nimeni lângă mine care să mă iubească şi să mă trădeze.
Numărul anilor ar fi trebuit totuşi să preschimbe această anomalie în regulă, dar metamorfoza nu s-a produs. Grefa de realitate nu a prins, corpul şi sufletul meu nu s-au adaptat la condiţia mea. Ca un act recurent de rezistenţă, refuză să accepte viaţa mea sentimentală şi îmi dau de ştire trimiţându-mi mesajul arhaic al durerii.
Ceea ce, în străfundul meu, împiedică orice resemnare, dar aş da oricât pentru ca aceste suferinţe să înceteze. Există aniversări de căsătorie şi de întâlniri amoroase: încântător de multe daruri, ce tort impunător!
Există de asemenea aniversări cotidiene de celibat: încântător de multe nimicuri, ce nimic impunător! Intru în baie. Gresia rece de sub tălpi îmi dă un sentiment de siguranţă: sunt multe lucruri inerte pe lumea asta, care nu plâng şi care pot fi lipite cu ciment. Gresia are o întrebuinţare precisă, poate fi pusă pe jos, pe pereţi, chiar şi pe tavan. Că e lipită singură sau cu mii de congenere, tot rece va fi mereu. Singurele lucruri care o pot atinge sunt picioarele mele şi temperatura încăperii. Despre soarta plăcilor ştirbite sau sparte nici nu se vorbeşte, sunt aruncate, masacrate de eugenismul industrial; lor cel puţin nu li se dă de înţeles că vor avea totuşi un loc, un viitor într-o cameră de baie de reinserţie.
Mi-ar plăcea să fiu înzestrat cu acest soi de psihologie fiziologică: fericit când e cald, nefericit când e frig. Cu siguranţă n-aş face economie la încălzire, dar aş fi mulţumit să ştiu că dispoziţia mea nu mai depinde de factori atât de fragili precum iubirea, atenţia, soarta omenirii.
Mă apropii de oglindă ca să mă rad; chipul meu cade în mreaja propriei reflectări. Iau gelul de ras hipoalergic-hidratantprospeţime mentă, îmi pun o picătură pe degetul arătător şi o întind pe cei câţiva centimetri pătraţi de piele, sub care-mi pulsează vena jugulară a gâtului. Maşina mea de ras are, din fericire, trei lame, aşa că tai fără dificultate linia violetă, groasă.
Sângele se arată mai întâi încetişor, pe margine, ca înzăpezit de rană. Nu ştie dacă s-o apuce pe deschizătura imensă care i se oferă în locul îngrădirii monotone şi rutiniere a venei omeneşti. Pentru el, ar fi începutul unei aventuri, îl tentează.
Lumea această nouă, cu toate comorile şi misterele pe care niciodată nu le-a acoperit cu mantia lui, îl sperie şi îl atrage. Nu ştie că nu e îndeajuns de mult; sângele e vanitos, aşa că nu îi dă prin minte că nu va putea umple niciodată vena cu un diametru cât Universul, pentru că el provine doar dintr-un biet corp omenesc.
Dar, pentru că sângele e grandoman până la nebunie, se avântă totuşi din rana gâtului meu şi curge jalnic pe emailul alb, striat, presărat cu fire de păr din barbă şi din cap. Asta e priveliştea de care ar avea parte. Apoi se scufundă în şifon şi, amestecat cu lături, ajunge în canalizare pentru a sfârşi în paharele de cocteil ale şobolanilor languroşi. Îmi pierd cunoştinţa, capul mi se izbeşte de lavoar şi se fixează în baterie.
După ce m-am ras, fac un duş cu apă caldă. Săpunul îmi alunecă pe corp, mă simt bine, jetul continuu mă învăluie cu o fierbinţeală plăcută. Ca să fiu fericit, cred că mi-ar fi de-ajuns să mă plimb gol, sub un duş mobil. Nu doar acasă ai nevoie să te relaxezi, să-ţi alungi puricii de stres.
Visez la o simpatică lume ideală cu duşuri peste tot, în sălile de curs, în metrou, în supermarketuri şi pe străzi, alături de cabinele telefonice.
Să mă îmbrac. Hainele mele de birou.
N-am înţeles niciodată de ce nu poţi merge la lucru în pijama sau în cămaşă de noapte. Iată un mister enorm. Oare ar stânjeni în vreun fel munca? Nu, nu cred, doamnelor şi domnilor. Atunci? Pur şi simplu ne-ar putea dezvălui că ne aflăm în plin coşmar.
Mă împachetez în costumul meu de lucru. Cravata este funda cadoului pe care îl ofer în fiecare zi capitalismului mondial. E foarte frustrant, pentru că sunt un cadou pe care nimeni nu-L despachetează. Se uită Ia ambalaj, le este de-ajuns; cine sunt eu nu le face trebuinţă să ştie. Pesemne că sunt totuşi cineva, dar cineva care nu desface funda ca să-şi arate adevărata fire.
Copil fiind, visam la alte panoplii.
Odată îmbrăcat, nu am obiceiul să mă privesc în oglindă ca să văd dacă nodul cravatei e bine făcut, dacă sunt bine pieptănat, dacă hainele îmi sunt netede... Nu mă privesc niciodată ca să văd dacă sunt cu totul şi cu totul perfect: oglinda, spunându-mi adevărul, m-ar putea minţi.
Îmi trec mâna peste craniu. Ia te uită... am uitat să-mi pun părul. Nu pipăi decât craniul neted şi uşor neregulat. Când merg la lucru port o perucă. Nu că aş fi chel, dar pentru că nici o spumă, nici un gel nu a reuşit să-mi îmblânzească ţepii, am hotărât să fiu radical, mi-am ras părul. Astfel, cu meşa, am un păr frumos, ondulat.
Peruca mai are şi avantajul de a elimina orice risc de mătreaţă, de păr gras sau alb.
Orice semn de neglijenţă fizică este o greşeală. Trebuie să fii impecabil. Cel mai vag miros de transpiraţie, chiar şi vara, este considerat o manifestare subversivă, ca şi cum ai veni la lucru înfăşurat într-un steag roşu, cu un cuţit electric în dinţi.
Aveam un coleg care, chiar dacă nu transpira patologic, a avut parte de anodine şi îngrijorătoare remarci, venite de la direcţie.
Atunci, de teamă să nu fie dat afară, şi-a lipit cu bandă adezivă bucăţi de vată la subsuori. A murit până la urmă de o infecţie. Cu prilejul înmormântării, Ia care a fost poftit întreg serviciul, directorul de la resurse umane a pulverizat în groapă o doză întreagă de deodorant „briza mării" înainte de a fi acoperită cu pământ. Unii nu suportă ca morţii să transpire.
Îmi aranjez peruca apăsând o singură dată. Dau din cap, merge, e bine fixată. îmi iau ochelarii de pe o poliţă din dulap. N-am nevoie de ei, văd perfect, dar sporesc efectul de panoplie. Superman deghizat în Clark Kent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu