eu urăsc! ...tu?

Nu mi-a fost niciodată ruşine să recunosc că am „câteva” fixuri şi ceva mai multe antipatii principiale, dublate de o serie de prejudecăţi şi concepţii „contraceptive”. Totuşi, dintre toate  acestea cel mai mult mă obsedează lipsa de interes pe care o avem faţă de ceilalţi, dar o pe care o disimulăm abil sub nenumărate forme, mimând actul social sau îmbrăţişând un umanitarism fără noimă.

Discuţiile extrem de politicoase şi plicticoase purtate aseară la party-ul răsuflat al colegei din apartamentul vecin mi-au amintit inevitabil de o scrisoare primită acum 7-8 ani, în care fiecare paragraf începea cu „urăsc să …”. Eu, ca un copil cuminte şi credul (nu mai punem la socoteală faptul că băieţii sunt până la moarte nişte infantili) am returnat răvaşul destinatarei după ce o corectasem cu pix roşu, subliniind şi  îndreptând cu evlavie şi duh împăciuitor toate nemulţumirile ei.

Doar că parcă încep să-i dau dreptate! Toţi te întreabă: „Ce îţi place? Ce ai vrea să faci? Ce hobby-uri ai? Care este muzica, autorul, filmul preferat? etc.” Parcă retrăiesc la infinit lumea oracolului pe care îl completam cu sârg în clasa a opta la ora de mate, sub tirul bucăţilor de cretă zvârlite de dirigă.

Indiferent că eşti într-un cerc de prieteni, la un interviu pentru vreun job sau în tatonări cu potenţialul partener de viaţă, subiectul rămâne centrat pe: ce îţi place?

Nu ştiu cât de mult sunt ei atenţi la răspunsurile noastre sau noi la ale lor. Poate că punem aceste întrebări doar din complezenţă ori cu scopul de a ne afla în treabă şi de a umple golurile din dialog, de a nimici acel moment penibil când nimeni nu se încumetă să rupă tăcerea.

Tare mult îmi doresc să nu fie aşa, dar am impresia că în spatele acestor întrebări neutre şi cordiale, nu se ascunde decât indiferenţa pentru ceea ce suntem noi de fapt. Cum aş putea să-l înţeleg pe celălalt dacă nu îi cunosc limitele reale, nu aburelile superficiale?! Sunt sigur că nimeni nu îşi va prezenta limitele într-o formulare pozitivă, gen „îmi place să mi se vorbească respectuos/să fiu respectat…”, ci mai degrabă o va construi folosindu-se de negaţie şi în acelaşi timp de o prohibiţie, care trasează graniţele veritabile ale relaţiei ce se desfăşoară, condiţiile necesare dialogului: „nu îmi place să fiu luat peste picior/ să fiu tratat aşa …”

Dialogurile de doi cenţi de aseară m-au făcut să realizez cât de mult mă enervează faptul că nimeni nu este interesat de ceea ce mă deranjează, de ceea ce nu îmi place. Este ca şi cum mi s-ar răpi dreptul de a nutri sentimente negative sau de a mă autodefini antitetic în raport cu ceva, atâta vreme cât obiectul acestor stări este absent, sau mai bine zis nu este niciodată adus în discuţie. Este ca şi cum nu aş avea dreptul să spun că urăsc şi să arăt ceea ce urăsc. Ţin să menţionez că vorbesc aici nu de ura îndreptată împotriva cuiva – ci împotriva condiţiilor, atitudinilor şi manifestărilor care ne încorsetează. Creaturile, oricare ar fi ele, nu merită să fie obiectele acestui sentiment!

Toţi suntem nişte critici (dintre care, cel dintâi sunt eu – sau măcar al doilea), însă nu avem curajul de ieşi dincolo de politeţuri şi convenţii şi de a merge în întâmpinarea celui de lângă noi, de a-l cunoaşte aşa cum este el sub învelişul aparenţelor pe care noi le impunem prin întrebările astea superficiale. Şi dacă ne mulţumim cu spoiala asta, înseamnă că suntem de fapt nişte critici mediocri, ba poate, chiar nişte impostori.

De fapt ne lipseşte curajul de a spune ce simţim şi de a recunoaşte: eu urăsc, tu urăşti, el/ea urăşte, noi urâm, …. Câţi dintre cunoscuţii noştri – ca să nu vorbim de noi – sunt străini de această stare? Însă câţi dintre ei o mărturisesc deschis?

Departe de mine gândul de a instiga la ură! Instig la sinceritate, fie ea şi fără discernământ, căci toate se vor descoperi mai devreme sau mai târziu în adevărata lor lumină. Instig la regăsirea echilibrului între esenţele noastre şi ceea ce afişăm, şi mai ales la armonizarea „avatarurilor” sociale cu adevăratele noastre chipuri. Fireşte, intenţia noastră sau a celor de lângă noi de a ne, respectiv de a se de-masca nu este suficientă; ea trebuie însoţită de deschiderea şi de susţinerea partenerilor de dialog, ori acest lucru nu se va întâmpla niciodată atâta timp cât ei manifestă o mare lipsă de interes, trădată de întrebări superficiale, ce nu aşteaptă nici un răspuns care să aibă vreo importanţă reală  în iconomia conversaţiei.