Directors: Ethan Coen, Joel Coen
Writers: Joel Coen, Ethan Coen
Nominated for 2 Golden Globes. Another 12 nominations See more awards »
Comedia fraţilor Coen păstrează farmecul absurd pe care jocul obscur al hazardului îl imprimă fiecărui personaj care asemeni unei bile de billiard loveşte o altă bilă şi tot aşa într-o reacţie în lanţ. Întregul proces este alimentat cu un combustibil practic inepuizabil, prostia, care pentru a nu rămîne singură se însoţeşte cu setea de câştig. Osbourne (Ozy) Cox (John Malkovich) analist la C.I.A., retrogradat pe un post minor, demisionează ultimativ decis să-şi scrie sarcastic-resentimentar memoriile. Katie Cox (Tilda Swinton), soţia infidelă, care se pregăteşte în secret pentru un divorţ, sfătuită de avocat, copiază din computerul său o serie de date utile privitoare la conturile acestuia incluzînd din greşeală cîteva informaţii secrete. Acestea ajung la secretara avocatului şi sunt uitate la sala de fitness, de unde sunt recuperate de doi angajaţi, Chad Feldheimer (Brad Pitt) şi Linda Litzke (Francess McDormand), pe care prostia congenitală îi face să viseze la o lovitură norocoasă, adică şantaj şi recompensă. C.D.-ul litigios nu conţine decît nişte informaţii banale, cărora însă ignoranţa celor doi le conferă conţinut strategic.
Neobosiţii Chad şi Linda au la dispoziţie un repertoriu clişeistic limitat, imbeciliada debutând cu încercarea de a-l şantaja pe ex-analistul cu veleităţi literare continuând cu livrarea informaţiilor cuprinse pe dischetă unor funcţionari de la Ambasada Rusiei. Lucrurile se complică când în joc este amestecat Harry Pfarrer (George Clooney), amantul soţiei lui Ozy Cox, fost agent secret, căsătorit, dar apelând la o agenţie matrimonială pentru a-şi diversifica experienţele. Iubită în secret de Ted Treffon (Richard Jenkins), proprietarul sălii de fitness, bovarica Linda, visând la un new look cu ajutorul chirurgiei plastice, căutând un partener pe internet capabil de ironie şi plin de veselie, îl întâlneşte pe Harry care-şi joacă rolul favorit. Când lucrurile o iau razna fără un motiv anume şi unul câte unul pionii încep să cadă pe tabla de şah nimeni şi nimic nu poate conferi un sens întregii istorii, iar la final, unul dintre cei importanţi în ierarhia C.I.A. (J.K.Simmons) conchide sec că nu există nicio morală a întregii afaceri. Dacă există vreun sens al întregii poveşti el nu trebuie căutat printre confuziile „dramei”, ci în ochiul care urmăreşte ironic întreaga desfăşurare de forţe pe marele ecran, ochiul unui Big Brother, pentru că fraţii Coen îşi bat joc sistematic, fără menajamente de teoria conspiraţiei. Nimeni nu este de încredere, toată lumea spionează pe toată lumea, fiecare trădează pe fiecare nu în virtutea unei plan de dominaţie a lumii, a unei agende secrete, ci din prostie, lăcomie, mediocritate. Prostia pune în mişcare lumea, fiecare vine cu propria sa doză de imbecilitate, cu propria incoerenţă şi regizorii nu ezită să şarjeze până la grotesc acest fapt în cazul cuplului de idioţi patenţi, Chad şi Linda, care se hlizesc, se maimuţăresc, imaginează scenarii şi le duc la îndeplinire cu determinarea lipsită de complexe, voioasă chiar a tâmpitului autentic. Cei doi par programaţi să reproducă o serie de clişee din filmele de duzină, „Informaţia este putere”, „Nu sunt decât un bun samaritean” etc., numai că diletantismul lor intră în jocul înfricoşător, confuz al hazardului, amplificat în varii circumstanţe pentru a produce efecte neaşteptate.
Neobosiţii Chad şi Linda au la dispoziţie un repertoriu clişeistic limitat, imbeciliada debutând cu încercarea de a-l şantaja pe ex-analistul cu veleităţi literare continuând cu livrarea informaţiilor cuprinse pe dischetă unor funcţionari de la Ambasada Rusiei. Lucrurile se complică când în joc este amestecat Harry Pfarrer (George Clooney), amantul soţiei lui Ozy Cox, fost agent secret, căsătorit, dar apelând la o agenţie matrimonială pentru a-şi diversifica experienţele. Iubită în secret de Ted Treffon (Richard Jenkins), proprietarul sălii de fitness, bovarica Linda, visând la un new look cu ajutorul chirurgiei plastice, căutând un partener pe internet capabil de ironie şi plin de veselie, îl întâlneşte pe Harry care-şi joacă rolul favorit. Când lucrurile o iau razna fără un motiv anume şi unul câte unul pionii încep să cadă pe tabla de şah nimeni şi nimic nu poate conferi un sens întregii istorii, iar la final, unul dintre cei importanţi în ierarhia C.I.A. (J.K.Simmons) conchide sec că nu există nicio morală a întregii afaceri. Dacă există vreun sens al întregii poveşti el nu trebuie căutat printre confuziile „dramei”, ci în ochiul care urmăreşte ironic întreaga desfăşurare de forţe pe marele ecran, ochiul unui Big Brother, pentru că fraţii Coen îşi bat joc sistematic, fără menajamente de teoria conspiraţiei. Nimeni nu este de încredere, toată lumea spionează pe toată lumea, fiecare trădează pe fiecare nu în virtutea unei plan de dominaţie a lumii, a unei agende secrete, ci din prostie, lăcomie, mediocritate. Prostia pune în mişcare lumea, fiecare vine cu propria sa doză de imbecilitate, cu propria incoerenţă şi regizorii nu ezită să şarjeze până la grotesc acest fapt în cazul cuplului de idioţi patenţi, Chad şi Linda, care se hlizesc, se maimuţăresc, imaginează scenarii şi le duc la îndeplinire cu determinarea lipsită de complexe, voioasă chiar a tâmpitului autentic. Cei doi par programaţi să reproducă o serie de clişee din filmele de duzină, „Informaţia este putere”, „Nu sunt decât un bun samaritean” etc., numai că diletantismul lor intră în jocul înfricoşător, confuz al hazardului, amplificat în varii circumstanţe pentru a produce efecte neaşteptate.
Fraţii Coen obţin un efect al comicului absurd cu aceste două personaje, pe care şarja le detaşează din start de ceilalţi competitori întru tâmpenie. Ei pun la cale marea lovitură cu secretele de stat, învaţă să trăiască periculos, la maxim, nu ezită o clipă să se angajeze în operaţiuni riscante conduşi la sigur de ficţiunea lor. În comparaţie cu ei, toţi ceilalţi păstrează şansa unui exerciţiu de luciditate, însă cercetată mai îndeaproape, nebunia sau prostia lor ocupă doar un alt registru în marele nomenclator.
În Fargo (1996), al lui Joel Coen, tot un cuplu de idioţi ţinea capul de afiş, cu Carl Showalter, pirpiriu-colericul răufăcător interpretat de Steve Buscemi şi Gaer Grimsrud, corpolent-tăcutul infractor jucat de Peter Stormare. Idioţii dau tonul, însă ei au nevoie de concursul tuturor celorlalţi pentru ca întregul proces să ia amploare. Rechizitoriul acestei „ligi a idioţilor” îl realizează Ozy Cox când îl surprinde pe naivul Ted Treffon în casa sa, însă discursul său nu are nimic purificator, dimpotrivă, fostul analist C.I.A. este prins la rândul său în plasa de sperjur şi nebunie. Efectul de film noir este colateral, şi comedia este doar o parte a experienţei pe care o intenţionează fraţii Coen, după No Country for Old Men (2007), unde întruchiparea iraţionalului şi a forţei implacabile a hazardului era un ucigaş cu sînge rece, Anton Chigurh. Lumea şi aici pare zguduită din ţâţâni nu pentru că o loveşte un cataclism sau un virus mortal, ci pentru că în absenţa bunului-simţ, a unei autentice generozităţi ea se prăbuşeşte de la sine sub greutatea propriei sale josnicii, a propriei sale suficienţe, a propriei sale ignoranţe. Toate personajele în acest film fac prost legăturile, tot felul de scurtcircuite fac posibile derapajul şi coliziunea mortală a celor care intră în joc cu sentimentul că au totul sub control. Scenariile conspiraţioniste şi un fel de paranoia generalizată fac aluzie poate şi la valul de suspiciune care a cuprins America după 11 septembrie, dar şi la inflaţia de scenarii de criză şi atacuri venite din partea inamicului infiltrat în interior care configurează mitul cetăţii asediate. Chiar şi cei de la C.I.A. a căror imagine de funcţionari depăşiţi de servituţi de prisos este departe de mitologia consacrată şi care monitorizează întreaga afacere intervenind sanitar pentru a şterge urmele sunt copleşiţi de nonsensul la care asistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu