Lectura săptămânii

Idiotul
F.M. Dostoievski

Într-un sfârşit de noiembrie, pe moină, un tren al căii ferate Petersburg – Varşovia se apropia în viteză de Petersburg. Era atâta umezeală şi ceaţă, încât cu greu se luminase de ziuă. Pe fereastra vagonului de-abia se putea zări ceva la zece paşi în dreapta şi în stânga terasamentului. Unii pasageri se întorceau din străinătate, însă cele mai aglomerate erau compartimentele de clasa a treia, în care călătoreau mai ales oameni de condiţie modestă şi cu îndeletniciri practice, porniţi la drum nu foarte de departe. Cum se întâmplă de obicei toţi erau obosiţi, tuturor noaptea le îngreuiase pleoapele, tuturor le intrase frigul în oase, toţi aveau feţele palide, aproape de culoarea ceţii.
Într-unul din vagoanele de clasa a treia, în zori, chiar lângă fereastră, se pomeniseră stând faţă în faţă doi pasageri, amândoi tineri, amândoi aproape fără bagaje, amândoi nu prea elegant îmbrăcaţi, amândoi cu figurile destul de interesante, în sfârşit, amândoi dornici să înfiripe o conversaţie. Dacă fiecare ar fi ştiut prin ce este demn de remarcat celălalt în momentul respectiv, ar fi fost cu siguranţă foarte uimiţi de faptul că întâmplarea îi plasase atât de ciudat faţă în faţă, în acel compartiment de clasa a treia al trenului care circula pe ruta Varşovia – Petersburg. Unul dintre ei era scund, de vreo douăzeci şi şapte de ani, cu părul cârlionţat şi aproape negru, cu ochi cenuşii, mici, dar arzători. Nasul îi era lat şi turtit, faţa cu obrajii proeminenţi; buzele lui subţiri schiţau necontenit un surâs insolent, ironic şi chiar răutăcios; însă fruntea îi era înaltă şi bine făcută, înfrumuseţând partea de jos a feţei, conturată într-un mod cam lipsit de distincţie. Pe chipul lui, deosebit de bătătoare la ochi era paloarea ca de mort, care conferea întregii fizionomii a acestui tânăr, în pofida constituţiei lui destul de robuste o expresie de secătuire şi în acelaşi timp de ceva pătimaş până la suferinţă, care nu se armoniza cu zâmbetul lui impertinent, grosolan şi cu privirea tăioasă, încântată de sine. Era îmbrăcat gros, cu un cojoc larg din blană de miel, acoperită cu postav negru, aşa că peste noapte nu-i păsase de frig, în timp ce vecinul său fusese nevoit să simtă pe propria spinare zgribulită toată dulceaţa umedei nopţi de noiembrie cu care, după cum se putea vedea, nu era obişnuit. Acesta avea pe el o pelerină destul de largă şi groasă, fără mâneci, cu o glugă imensă, exact ca acelea pe care le poartă adeseori călătorii în timpul iernii undeva, departe, prin străinătate, în Elveţia sau de pildă în Italia de nord, când, fireşte, nici nu le trece prin cap că ar putea ajunge pe coclaurile străbătute de acest tren între Eidkuhnen şi Petersburg. Dar îmbrăcămintea potrivită şi satisfăcătoare pentru călător în Italia, se dovedea deloc adecvată Rusiei. Posesorul pelerinei cu glugă era un tânăr, tot de vreo douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani, mai degrabă înalt decât scund, foarte blond, cu părul des, cu obrajii supţi, cu o bărbuţă uşoară, ascuţită, aproape colilie. Ochii îi avea mari, albaştri şi ficşi; în privirea lor era ceva blajin, dar apăsător, ceva plin de acea ciudată expresie, datorită căreia unii îşi dau seama de la prima vedere că persoana suferă de epilepsie. Dealtminteri, faţa tânărului era plăcută, fină şi uscăţivă, dar fără culoare şi acum chiar învineţită de frig. În mâini i se bălăngănea o bocceluţă făcută dintr-o bucată de mătase, veche, decolorată, care părea a conţine toată averea cu care pornise la drum. În picioare avea pantofi cu talpă groasă şi ghetre, într-un cuvânt, încălţăminte total nerusească.