Lectura săptămânii

De la moarte la viaţă
Paulin Lecca

Acasă îmi era tare greu. Trebuia să râd cu fraţii şi cu prietenii atunci când îmi venea să plâng şi să mă rog. Singura mea mângâiere o găseam în bisercă unde mă încuiam şi mă rugam în taină.
Biserica era departe de casa parohială în care locuia familia preotului. Fusese zidită pe vârful dealului ca să fie aproape şi de satul Tâgira care se afla de cealaltă parte.
Sosise iarna. Căzuse zăpadă multă. Totuşi mă duceam zilnic ca să mă rog în biserică. Într-o dimineaţă, când m-am îndreptat spre biserică, s-a luat după mine căţeluşul dolofan pe care îl miluiam întotdeauna cu câte o porţie de pâine. Văzând că nu se întoarce acasă, am încercat să–l alung cu bulgări de zăpadă, dar căţeluşul stătea cât stătea locului şi apoi iarăşi alerga în urma binefăcătorului său.
Când am ajuns la uşa bisericii, am descuiat lacătul şi am intrat înăutru, gândindu-mă că micuţul căţel, rămas singur, o va lua înapoi spre casă, adulmecând urmele proaspete. Într-adevăr, după ce a scâncit un timp la uşă, căţelul nu s-a mai auzit. Bucuros, mi-am continuat Acatistul mai departe, fiind sigur că acum căţelul a ajuns acasă. Dar când am ieşit din biserică, mare mi-a fost mirarea, văzându-l pe căţeluşul meu culcat în pragul uşii, cu zăpada topită în jurul lui. Bietul căţel! Ce-ar fi făcut el, dacă aş fi ieşit prin uşa din altar sau dacă n-aş fi ieşit deloc?
Ce lecţie de credincioşie, de devotament mi-a dat! Micul animal ar fi aşteptat la uşă până ar fi murit de frig şi de foame, cu nădejdea că dintr-un moment în altul uşa se va deschide şi va apare cel ce a avut milă şi i-a dat o bucăţică de pâine. Domnul Iisus a avut milă şi mi-a dat tot ce a avut mai scump.
Timpul trecea greu. Orice zi pierdută în zadar mă consuma. Parcă îi vedeam pe copilaşii care mă aşteptau dincolo de Nistru ca să le istorisesc despre rai, despre căderea primilor oameni şi despre mila Domnului Iisus care ne cheamă înapoi în grădina cea frumoasă. Iar ordinul de la Mitropolia Olteniei tot nu venea!
Ca să nu pierd vremea în zadar, am început să predau religia în locul tatălui meu, care nu voia să-şi rupă pingelele degeaba... Mă duceam prin satele vecine unde stăteam de vorbă cu oamenii credincioşi, le dădeam cărţi şi reviste bisericeşti, iar când îi întăream pe ei mă vedeam pe mine însumi întărit. Şeful de post credea că umblu cu propaganda stiliştilor... Mă înjura în faţa tatălui meu. În asemenea cazuri plecam în sate mai îndepărtate. M-am dus, astfel, pe jos până la Catranâc, satul în care am copilărit. Aici nu m-au cunoscut nici copiii cu care m-am jucat de-a „mijoarca”, nici bătrânii. Cu toţii însă erau nedumeriţi:
„- Oare ce l-o fi făcut pe băiatul părintelui Grigorie să se călugărească?”

[...]

Ca şi la Iosipovca, am rămas la Păsăţelu mai mult de dragul copiilor. Oamenii maturi cer „semne şi minuni” pe câtă vreme copiii îl primesc pe Domnul Iisus cu inimă deschisă şi curată.
A doua zi, mi-am lăsat cizmele şi desagii în chilia schitului de lângă pădure, mi-am tras în picioare papucii de lână şi am pornit spre şcoală. M-am prezentat în faţa directorului şi a profesorilor şi, apoi, am început să-mi predau obişnuitele lecţii de religie. Uneori veneam la şcoală trist şi necăjit, pentru că eram mai sărac şi mai singur ca altădată. După cei şaizeci de kilometri parcurşi pe jos, târlicii mi s-au rupt, lăsând să mi se vadă degetele. Nu puteam veni la şcoală nici cu cizmele fiindcă era vară, dar nu puteam veni nici desculţ, fiindcă m-ar fi râs lumea. Cu toată ruşinea, intram în cancelarie şi în clasă cu aceşti papuci rupţi.
Eram într-o situaţie cât se poate de grea. Nu aveam nici salariu, nici venit din parohie, cum aveau preoţii. Nici de acasă nu puteam să primesc mandate sau colete. Odată, mi-au trimis părinţii două mii de lei, dar banii s-au întors de la Tighina înapoi, pentru că în Transnistria circulau mărcile germane. Mi-au trimis apoi material pentru haine dar şi coletul s-a întors acasă. Aşa încât rămăsesem într-o stare de completă sărăcie. Din cauza lipsurilor – de haine şi de rufe – m-au umplut păduchii. Aveam o căldare şi fierbeam rufele în pădure, le întindeam să se usuce, apoi le îmbrăcam din nou. Din nenorocire însă păduchii apăreau ca din pământ. Un om mi-a cules un păduche din barbă. La şcoală stăteam mai mult prin unghere singuratice de teamă să nu-mi apară vreun păduche pe haină. Dulama mi se făcuse praf. Resturile i le-am dat unei bătrâne ca să-şi facă şorţ. Acum purtam rasa direct peste cămaşă, legând mânecile largi ale rasei cu nişte aţe. În plus, mai eram şi flămând. Nu aveam nici un ban ca să-mi cumpăr pâine.Unii oameni mă invitau, din milă, la ei acasă, dar mă gândeam – cum să mă duc la ei dacă n-am cu ce să-mi plătesc masa? Sătenii trăiau şi ei desul de greu. Nimeni nu era obligat să-mi dea masă şi casă degeaba.
Singura mea mângâiere erau copilaşii. În mijlocul copiilor, uitam de păduchi şi de foame, de răutatea şi invidia oamenilor, de patimi şi de păcate. Eram – printre ei – ca în rai. Bieţii copilaşi! Niciodată nu am uitat binele pe care mi l-au făcut aceste fiinţe nevinovate, fără să-mi dea ceva şi chiar fără să ştie! Singura lor bogăţie cu care mă făceau fericit erau ochişorii lor nevinovaţi, ciripitul lor de păsărele zglobii, nerăutatea lor şi lipsa de grijă pentru ziua de mâine. De aceea, spuneam prietenilor mei că nu eu îi învăţ pe copii, ci copiii mă învaţă pe mine.