Cutia Neagra, Amos Oz
Ierusalim,
Dragă Alec,
Dacă nu ai distrus scrisoarea asta în clipa în care nu-ai recunoscut scrisul pe plic, înseamnă că totuşi curiozitatea îţi depăşeşte ura. Sau că ura ta are nevoie să fie reînnoită.
În clipa asta ai devenit palid, îţi strângi cu putere maxilarele tale de lup până când buzele dispar în interior, te precipiţi asupra rândurilor mele ca să descoperi ce vreau de la tine, ce îndrăznesc să vreau de la tine după şapte ani de tăcere totală. Nu vreau decât să ştii că Boaz e într-o situaţie dificilă. Trebuie să-l ajuţi urgent. Nici soţul meu, nici eu nu putem face nimic, pentru că a tăiat orice punte de legătură. Ca şi tine!
Acum poţi să te opreşti din lectură şi să arunci scrisoarea în foc (nu ştiu de ce mi te închipui întotdeauna într-o cameră îngustă şi lungă, plină cu cărţi, stând singur lângă o măsuţă de scris neagră de unde poţi vedea pe fereastra din faţa ta întinderi acoperite de zăpadă. Întinderi lipsite de relief, fără nici un copac, doar zăpada orbitoare şi dezolantă.
Focul arde în cămin, la stânga ta, iar în faţă, pe masa goală, un pahar şi o sticlă, goale amândouă. Nu am decât o imagine în alb-negru. Chiar şi tu: cu un aer de călugăr, ascetic, înalt, îmi apari în întregime în alb-negru.
În clipa asta mototoleşti scrisoarea, bombăni ceva în stil britanic şi o arunci direct în foc: ce-ţii pasă ţie de Boaz. Şi, în afară de asta, doar nu crezi nici un cuvânt din ce-ţi spun eu. Ochii tăi cenuşii privesc fix spre focul care pâlpâie şi îţi spui: iar vrea să mă păcălească. Femeiuşca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace. Atunci de ce îţi scriu?
Din disperare, Alec. Nu eşti tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest subiect (Da, sigur că am citit - ca toată lumea - cartea ta, Violenţa disperată - studiu comparat asupra fanatismului), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanţa din care e plămădit sufletul tău: disperare îngheţată - disperare arctică.
Încă mai citeşti? Ca să-ţi împrospătezi ura faţă de noi? Ca să guşti deosebita bucurie la nenorocirea altuia, ca şi cum ai degusta un whisky bun? Atunci mai bine mă opresc aici cu provocările mele. Mai bine să-ţi vorbesc despre Boaz.
De fapt nu am nici cea mai mică idee despre ce ştii şi ce nu. Nu m-ar mira să fii la curent cu cel mai mic amănunt, cerându-i raportul lunar despre noi avocatului tău Zakheim şi ţinându-ne, toţi anii aceştia, ca pe ecranul unui radar. Pe de altă parte, nu m-ar mira să nu fii la curent cu nimic: nici că m-am măritat cu un bărbat care se numeşte Michael (Michel Henri) Sommo, nici că avem o fetiţă şi nici ce s-a întâmplat cu Boaz: ţi se potriveşte să întorci spatele brutal, excluzându-ne odată pentru totdeauna din viaţa ta cea nouă.
După ce ne-ai alungat, ne-am dus, eu şi Boaz, la kibuţul în care locuiesc sora mea cu soţul ei. (Nu aveam unde să ne ducem, nici bani nu aveam.) Eu am rămas acolo şase luni, după care m-am întors la Ierusalim. Am lucrat într-o librărie. Boaz a rămas la kibuţ cinci ani, până a împlinit treisprezece ani. Mă duceam la el la trei săptămâni. Asta a fost până m-am măritat cu Michel, iar de atunci mă numeşte târfă. Ca tine. Nici măcar o dată nu a venit la noi la Ierusalim. Când s-a născut fetiţa (Madeleine-Yfat) ne-a trântit telefonul în nas.
Acum doi ani a apărut la noi pe neaşteptate, iarna, la ora unu noaptea ca să mă anunţe că părăseşte kibuţul: ori îl înscriu la o şcoală agricolă, ori se duce „să trăiască pe străzi şi n-am să-i mai dau de urmă".
Soţul meu s-a trezit din somn, i-a spus să-şi scoată hainele ude, să mănânce ceva, să se spele şi să se culce şi să stăm de vorbă mâine dimineaţă. Dar copilul (încă de atunci, de la vârsta de treisprezece ani şi jumătate, era cu mult mai solid şi înalt decât Michel) i-a răspuns ca şi cum ar fi strivit un gândac: „Dar tu cine mai eşti? A vorbit cineva cu tine?" Michel a râs, propunându-i: „leşi o clipă din casă, scumpule, calmează-te, schimbă caseta, bate din nou la uşă şi intră din nou în calitate de om, şi nu de gorilă".
Boaz s-a îndreptat spre uşă, dar eu i-am blocat ieşirea. Ştiam că nu se va atinge de mine. Fetiţa se trezise şi plângea, iar Michel s-a dus să o schimbe şi să-i încălzească laptele în bucătărie. Am spus: „Bine, Boaz. Ai să te duci la o şcoală agricolă, dacă asta vrei." Michel, în maieu şi chiloţi, cu fetiţa care se liniştise în braţe, adăugă: „Numai cu condiţia să îţi ceri iertare de la mama ta mai întâi, iar apoi să spui şi mulţumesc. Nu fi animal". Însă Boaz, cu expresia de ură disperată şi batjocoritoare moştenită de la tine, mi-a şoptit: „Şi cu ăsta vrei să spui că te culci noaptea?" După care a întins mâna atingându-mi uşor părul şi spunând cu o voce schimbată, o voce la amintirea căreia mi se strânge inima: „Fetiţa voastră însă e destul de drăguţă." L-am înscris deci pe Boaz (cu ajutorul fratelui lui Michel) la şcoala agricolă „Tlamim". Asta era acum doi ani, la începutul lui '74, puţin după războiul la care - aşa mi s-a povestit - te-ai întors ca să te înrolezi în calitate de comandant al unui batalion de tancuri în Sinai, după care iar ai dispărut. Am fost de acord şi cu rugămintea lui de a nu-l vizita. Am plătit taxele de şcolarizare şi am tăcut. Adică Michel a plătit. De fapt nici măcar Michel.
Nu am primit nici măcar o carte poştală de la Boaz în aceşti doi ani. Doar convocări alarmate din partea directoarei: copilul e agresiv. Copilul s-a bătut şi i-a spart capul paznicului de noapte al şcolii. Copilul dispare noaptea Copilul are deja dosar la poliţie. Copilul e sub supravegherea ofiţerului de la secţia de minori. Copilul acesta va fi obligat să părăsească şcoala. Copilul acesta este un monstru. Dar tu ce-ţi aminteşti, Alec? Ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost un copil de opt ani, cu pielea deschisă la culoare. subţire şi înalt ca o tulpină, stând ore întregi pe un taburet, aplecat asupra biroului tău, concentrat, construind pentru tine modele de avioane din lemn de balsa după revistele „Mâini îndemânatice" pe care i le aduceai, un copil atent la orice, ascultător, aproape fricos, deşi încă de pe atunci, de la vârsta de opt ani, capabil să. păstreze ranchiună cu un fel de îndărătnicie surdă îndârjită. Între timp, s-a amorsat ca o bombă genetică cu efect întârziat, Boaz are acum şaisprezece ani, şi e înalt de un metru nouăzeci şi doi şi încă nu s-a oprit din crescut, un copil amar şi sălbatic căruia ura şi singurătatea i-au dat o forţă fizică neobişnuită. Şi iată că azi dimineaţă s-a întâmplat lucrul despre care ştiam de mult că se va întâmpla: suntem chemaţi de urgenţă. S-a hotărât să fie dat afară din şcoală, pentru că a „atacat-o" pe una dintre profesoare. Nu mi s-au dat amănunte.
M-am dus imediat, dar Boaz a refuzat să stea de vorbă cu mine. Mi-a transmis doar că „nu are nimic de-a face cu târfa asta". Se referea la acea profesoară? Sau poate la mine? Nu ştiu. Se pare că nu a „atacat-o" cu adevărat, ci a făcut o remarcă înveninată, ea i-a tras o palmă, la care imediat el i-a întors două palme. I-am implorat să amâne exmatricularea până îi voi găsi un alt loc. Le-a fost milă de mine şi mi-au dat două săptămâni.
Michel spune că dacă vreau, Boaz ar putea să stea la noi (deşi noi doi şi fetiţa locuim într-o cameră şi jumătate, pentru care încă nu am terminat de plătit împrumutul luat). Dar tu ştii ca şi mine că Boaz nu va fi de acord. Copilul ăsta ne detestă, şi pe mine şi pe tine. Aşa că avem totuşi, tu şi cu mine, ceva în comun - îmi pare rău. Nu sunt şanse nici să fie primit la altă şcoală cu cele două dosare ale lui la poliţie şi fiind şi sub supravegherea ofiţerului de poliţie. Îţi scriu pentru că nu ştiu ce să fac. Îţi scriu, deşi n-ai să citeşti, iar dacă ai să citeşti, n-ai să-mi răspunzi. În cel mai bun caz vei cere avocatului Zakheim să-mi trimită o scrisoare oficială în care să mi se amintească respectuos că expeditorul continuă să-şi nege paternitatea, având în vedere că rezultatul analizei de sânge nu a fost categoric, şi că eu însămi fusesem cea care se împotrivise analizei de sânge. Şah mat.
lar divorţul te-a dispensat de orice responsabilitate faţă de Boaz şi de orice datorie faţă de mine. Ţin bine minte toate astea, Alec. Nu mai sper nimic. Îţi scriu ca şi cum aş sta lângă fereastră şi aş vorbi cu munţii. Sau cu întunericul dintre stele. Disperarea e domeniul tău. Dacă vrei, poţi să închizi dosarul meu.
Oare încă mai eşti însetat de răzbunare? Dacă da, atunci uite că îţi ofer şi celălalt obraz. Al meu şi al lui Boaz. Te rog: loveşte cât poţi de tare.
Şi totuşi, am să-ţi trimit scrisoarea asta, deşi în clipa asta am pus stiloul pe masă cu hotărârea de a renunţa: că nu mai am ce pierde. Toate drumurile îmi sunt închise. Înţelege: chiar dacă ofiţerul sau responsabila cu ajutorul social vor reuşi să-l convingă pe Boaz să-i lase să se ocupe de el, să accepte ajutor, sau să fie primit la altă şcoală (personal nu cred că vor reuşi) – oricum nu am bani.
Pe când tu ai mulţi, Alec. Nici relaţii nu am, pe când tu poţi rezolva orice cu trei conversaţii telefonice. Tu eşti inteligent şi puternic. Sau ai fost inteligent şi puternic acum şapte ani. (Mi s-a povestit că ai fost operat de, două ori. Nu ştia nimeni despre ce operaţii era vorba.) Sper că acum eşti sănătos. Nu mai adaug nimic, ca să nu interpretezi ceea ce îţi spun ca ipocrizie. Nu neg, Alec: încă mai sunt în stare să mă umilesc în faţa ta de câte ori vrei.
Sunt gata să fac orice mi-ai cere. Repet: orice.
Numai să-ţi salvezi fiul.
Dacă aş fi deşteaptă aş şterge acum cuvântul „fiu" şi aş scrie în loc Boaz, ca să nu te enervez. Dar cum aş putea şterge adevărul? Tu eşti tatăl lui. Iar în ce priveşte inteligenţa mea, doar m-ai clasat definitiv ca fiind complet idioată.
Vreau să-ţi propun ceva: sunt gata să mărturisesc în scris, în faţa unui notar, dacă vrei, că Boaz e fiul cui vrei tu să spun. Nu mai am de mult nici un respect pentru mine însămi. Am să semnez orice act pe care avocatul tău mi-l va pune în faţă, dacă accepţi în schimb să-l ajuţi pe Boaz, şi cât mai repede cu putinţă. Ajutor umanitar, să zicem. Sau din caritate faţă de un copil complet străin.
Şi într-adevăr, când mă opresc din scris şi mă gândesc la el, îl văd în faţa ochilor şi cuvintele mi se par foarte potrivite: Boaz e un copil „străin". Nu copil. Un om străin.
Pe mine mă numeşte târfă. Pe tine câine. Pe Michel „micul peşte". Lui însuşi (chiar şi în acte) îşi dă numele meu de familie dinainte de a mă căsători cu tine (Boaz Brandşteter). lar şcoala la care l-am înscris cu atâta greutate, după dorinţa lui, e „insula fantomelor".
lar acum am să-ţi dezvălui un fapt pe care îl poţi folosi împotriva mea. Părinţii soţului meu ne trimit de la Paris o mică sumă lunară ca să-l putem întreţine la şcoală, deşi nu l-au văzut nicio-dată pe Boaz, iar Boaz probabil că nici nu a auzit de existenţa lor. lar ei nu sunt oameni bogaţi imigranţi din Algeria), şi au, în afară de Michel, încă cinci copii şi opt nepoţi, în Franţa şi în Israel.
Alec, ascultă-mă. Despre tot ce a fost n-am să-ţi scriu acum nici un cuvânt în afară de un singur lucru, pe care n-am să-l uit niciodată, deşi ai să te miri de unde îl ştiu. Cu câteva luni înainte de divorţ, Boaz a fost internat la spitalul „Şaarei-ţedek" cu o infecţie la rinichi. Au apărut complicaţii. Tu te-ai dus fără ştirea mea la profesorul Blumentahl ca să verifici dacă un adult ar putea, la nevoie, dona un rinichi unui copil de opt ani. Intenţia ta era deci să-i donezi un rinichi. Şi l-ai prevenit pe profesor că pui o singură condiţie. Ca eu (şi copilul) să nu aflăm niciodată. Şi într-adevăr nu am ştiut nimic, până când m-am împrietenit cu doctorul Adorno, care lucrează împreună cu Blumentahl, doctorul acela tânăr pe care tu ai vrut să-l dai în judecată pentru neglijenţă criminală în ce priveşte tratamentul lui Boaz.
Dacă continui încă să citeşti, sunt sigură că în clipa asta ai devenit şi mai palid, îţi apuci bricheta cu un gest de violenţă stăpânită apropiind-o de buze fără să-ţi dai seama că nu ai pipa, şi tragi aceeaşi concluzie cunoscută: sigur. Doctorul Adomo: Cine altul. Şi dacă nu ai distrus încă scrisoarea, asta e clipa când o vei face. Odată cu mine şi cu Boaz.
Apoi Boaz s-a însănătoşit şi tu ne-ai alungat din vila ta, numele tău şi din viaţa ta. Fără să donezi nici un rinichi. Deşi eu sunt convinsă că ai avut într-adevăr intenţia să o faci. Pentru că la tine totul e serios, Alec. Asta - da: seriozitatea ta.
lar vreau să te flatez? Dacă vrei, de acord, recunosc. Te implor şi mă umilesc. În genunchi, cu fruntea atingând podeaua. Ca atunci. Ca în zilele bune.
Pentru că nu am ce pierde şi nu-mi pasă că te implor. Am să fac ceea ce îmi vei comanda să fac. Numai nu lăsa timpul să treacă, pentru că peste două săptămâni va bate străzile. Şi sunt unii care de-abia îl aşteaptă.
Nimic nu-ţi este doar imposibil. Trimite-l pe monstrul tău de avocat. Poate cu pile îl vor primi la şcoala de ofiţeri de marină (Boaz este atras în mod ciudat de mare, şi asta încă de mic copil. Îţi aminteşti, Alec, de Aşkelon, în vara războiului de şase zile? Vărtejul? Pescarii aceia? Pluta?)
Ultimul lucru înainte de a pune scrisoarea în plic: am să mă şi culc cu tine dacă ai să vrei. Când ai să vrei. Cum ai să vrei. (Soţul meu ştie despre scrisoarea sta şi m-a şi încurajat să-ţi scriu, în afară de fraza asta ultimă. lar acum, dacă ai chef să mă distrugi, poţi pur şi simplu să fotocopiezi scrisoarea, subliniind ultima frază cu creionul tău cel roşu şi să o trimiţi soţului meu. Va avea rezultatul pe care îl doreşti. Recunosc: am minţit când ţi-am scris că nu am ce pierde).
Şi iată-ne pe toţi acum, Alec, în mâinile tale. Chiar şi fetiţa mea cea mică. Tu ai să faci ce-ai să vrei.
Ilana
Dacă nu ai distrus scrisoarea asta în clipa în care nu-ai recunoscut scrisul pe plic, înseamnă că totuşi curiozitatea îţi depăşeşte ura. Sau că ura ta are nevoie să fie reînnoită.
În clipa asta ai devenit palid, îţi strângi cu putere maxilarele tale de lup până când buzele dispar în interior, te precipiţi asupra rândurilor mele ca să descoperi ce vreau de la tine, ce îndrăznesc să vreau de la tine după şapte ani de tăcere totală. Nu vreau decât să ştii că Boaz e într-o situaţie dificilă. Trebuie să-l ajuţi urgent. Nici soţul meu, nici eu nu putem face nimic, pentru că a tăiat orice punte de legătură. Ca şi tine!
Acum poţi să te opreşti din lectură şi să arunci scrisoarea în foc (nu ştiu de ce mi te închipui întotdeauna într-o cameră îngustă şi lungă, plină cu cărţi, stând singur lângă o măsuţă de scris neagră de unde poţi vedea pe fereastra din faţa ta întinderi acoperite de zăpadă. Întinderi lipsite de relief, fără nici un copac, doar zăpada orbitoare şi dezolantă.
Focul arde în cămin, la stânga ta, iar în faţă, pe masa goală, un pahar şi o sticlă, goale amândouă. Nu am decât o imagine în alb-negru. Chiar şi tu: cu un aer de călugăr, ascetic, înalt, îmi apari în întregime în alb-negru.
În clipa asta mototoleşti scrisoarea, bombăni ceva în stil britanic şi o arunci direct în foc: ce-ţii pasă ţie de Boaz. Şi, în afară de asta, doar nu crezi nici un cuvânt din ce-ţi spun eu. Ochii tăi cenuşii privesc fix spre focul care pâlpâie şi îţi spui: iar vrea să mă păcălească. Femeiuşca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace. Atunci de ce îţi scriu?
Din disperare, Alec. Nu eşti tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest subiect (Da, sigur că am citit - ca toată lumea - cartea ta, Violenţa disperată - studiu comparat asupra fanatismului), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanţa din care e plămădit sufletul tău: disperare îngheţată - disperare arctică.
Încă mai citeşti? Ca să-ţi împrospătezi ura faţă de noi? Ca să guşti deosebita bucurie la nenorocirea altuia, ca şi cum ai degusta un whisky bun? Atunci mai bine mă opresc aici cu provocările mele. Mai bine să-ţi vorbesc despre Boaz.
De fapt nu am nici cea mai mică idee despre ce ştii şi ce nu. Nu m-ar mira să fii la curent cu cel mai mic amănunt, cerându-i raportul lunar despre noi avocatului tău Zakheim şi ţinându-ne, toţi anii aceştia, ca pe ecranul unui radar. Pe de altă parte, nu m-ar mira să nu fii la curent cu nimic: nici că m-am măritat cu un bărbat care se numeşte Michael (Michel Henri) Sommo, nici că avem o fetiţă şi nici ce s-a întâmplat cu Boaz: ţi se potriveşte să întorci spatele brutal, excluzându-ne odată pentru totdeauna din viaţa ta cea nouă.
După ce ne-ai alungat, ne-am dus, eu şi Boaz, la kibuţul în care locuiesc sora mea cu soţul ei. (Nu aveam unde să ne ducem, nici bani nu aveam.) Eu am rămas acolo şase luni, după care m-am întors la Ierusalim. Am lucrat într-o librărie. Boaz a rămas la kibuţ cinci ani, până a împlinit treisprezece ani. Mă duceam la el la trei săptămâni. Asta a fost până m-am măritat cu Michel, iar de atunci mă numeşte târfă. Ca tine. Nici măcar o dată nu a venit la noi la Ierusalim. Când s-a născut fetiţa (Madeleine-Yfat) ne-a trântit telefonul în nas.
Acum doi ani a apărut la noi pe neaşteptate, iarna, la ora unu noaptea ca să mă anunţe că părăseşte kibuţul: ori îl înscriu la o şcoală agricolă, ori se duce „să trăiască pe străzi şi n-am să-i mai dau de urmă".
Soţul meu s-a trezit din somn, i-a spus să-şi scoată hainele ude, să mănânce ceva, să se spele şi să se culce şi să stăm de vorbă mâine dimineaţă. Dar copilul (încă de atunci, de la vârsta de treisprezece ani şi jumătate, era cu mult mai solid şi înalt decât Michel) i-a răspuns ca şi cum ar fi strivit un gândac: „Dar tu cine mai eşti? A vorbit cineva cu tine?" Michel a râs, propunându-i: „leşi o clipă din casă, scumpule, calmează-te, schimbă caseta, bate din nou la uşă şi intră din nou în calitate de om, şi nu de gorilă".
Boaz s-a îndreptat spre uşă, dar eu i-am blocat ieşirea. Ştiam că nu se va atinge de mine. Fetiţa se trezise şi plângea, iar Michel s-a dus să o schimbe şi să-i încălzească laptele în bucătărie. Am spus: „Bine, Boaz. Ai să te duci la o şcoală agricolă, dacă asta vrei." Michel, în maieu şi chiloţi, cu fetiţa care se liniştise în braţe, adăugă: „Numai cu condiţia să îţi ceri iertare de la mama ta mai întâi, iar apoi să spui şi mulţumesc. Nu fi animal". Însă Boaz, cu expresia de ură disperată şi batjocoritoare moştenită de la tine, mi-a şoptit: „Şi cu ăsta vrei să spui că te culci noaptea?" După care a întins mâna atingându-mi uşor părul şi spunând cu o voce schimbată, o voce la amintirea căreia mi se strânge inima: „Fetiţa voastră însă e destul de drăguţă." L-am înscris deci pe Boaz (cu ajutorul fratelui lui Michel) la şcoala agricolă „Tlamim". Asta era acum doi ani, la începutul lui '74, puţin după războiul la care - aşa mi s-a povestit - te-ai întors ca să te înrolezi în calitate de comandant al unui batalion de tancuri în Sinai, după care iar ai dispărut. Am fost de acord şi cu rugămintea lui de a nu-l vizita. Am plătit taxele de şcolarizare şi am tăcut. Adică Michel a plătit. De fapt nici măcar Michel.
Nu am primit nici măcar o carte poştală de la Boaz în aceşti doi ani. Doar convocări alarmate din partea directoarei: copilul e agresiv. Copilul s-a bătut şi i-a spart capul paznicului de noapte al şcolii. Copilul dispare noaptea Copilul are deja dosar la poliţie. Copilul e sub supravegherea ofiţerului de la secţia de minori. Copilul acesta va fi obligat să părăsească şcoala. Copilul acesta este un monstru. Dar tu ce-ţi aminteşti, Alec? Ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost un copil de opt ani, cu pielea deschisă la culoare. subţire şi înalt ca o tulpină, stând ore întregi pe un taburet, aplecat asupra biroului tău, concentrat, construind pentru tine modele de avioane din lemn de balsa după revistele „Mâini îndemânatice" pe care i le aduceai, un copil atent la orice, ascultător, aproape fricos, deşi încă de pe atunci, de la vârsta de opt ani, capabil să. păstreze ranchiună cu un fel de îndărătnicie surdă îndârjită. Între timp, s-a amorsat ca o bombă genetică cu efect întârziat, Boaz are acum şaisprezece ani, şi e înalt de un metru nouăzeci şi doi şi încă nu s-a oprit din crescut, un copil amar şi sălbatic căruia ura şi singurătatea i-au dat o forţă fizică neobişnuită. Şi iată că azi dimineaţă s-a întâmplat lucrul despre care ştiam de mult că se va întâmpla: suntem chemaţi de urgenţă. S-a hotărât să fie dat afară din şcoală, pentru că a „atacat-o" pe una dintre profesoare. Nu mi s-au dat amănunte.
M-am dus imediat, dar Boaz a refuzat să stea de vorbă cu mine. Mi-a transmis doar că „nu are nimic de-a face cu târfa asta". Se referea la acea profesoară? Sau poate la mine? Nu ştiu. Se pare că nu a „atacat-o" cu adevărat, ci a făcut o remarcă înveninată, ea i-a tras o palmă, la care imediat el i-a întors două palme. I-am implorat să amâne exmatricularea până îi voi găsi un alt loc. Le-a fost milă de mine şi mi-au dat două săptămâni.
Michel spune că dacă vreau, Boaz ar putea să stea la noi (deşi noi doi şi fetiţa locuim într-o cameră şi jumătate, pentru care încă nu am terminat de plătit împrumutul luat). Dar tu ştii ca şi mine că Boaz nu va fi de acord. Copilul ăsta ne detestă, şi pe mine şi pe tine. Aşa că avem totuşi, tu şi cu mine, ceva în comun - îmi pare rău. Nu sunt şanse nici să fie primit la altă şcoală cu cele două dosare ale lui la poliţie şi fiind şi sub supravegherea ofiţerului de poliţie. Îţi scriu pentru că nu ştiu ce să fac. Îţi scriu, deşi n-ai să citeşti, iar dacă ai să citeşti, n-ai să-mi răspunzi. În cel mai bun caz vei cere avocatului Zakheim să-mi trimită o scrisoare oficială în care să mi se amintească respectuos că expeditorul continuă să-şi nege paternitatea, având în vedere că rezultatul analizei de sânge nu a fost categoric, şi că eu însămi fusesem cea care se împotrivise analizei de sânge. Şah mat.
lar divorţul te-a dispensat de orice responsabilitate faţă de Boaz şi de orice datorie faţă de mine. Ţin bine minte toate astea, Alec. Nu mai sper nimic. Îţi scriu ca şi cum aş sta lângă fereastră şi aş vorbi cu munţii. Sau cu întunericul dintre stele. Disperarea e domeniul tău. Dacă vrei, poţi să închizi dosarul meu.
Oare încă mai eşti însetat de răzbunare? Dacă da, atunci uite că îţi ofer şi celălalt obraz. Al meu şi al lui Boaz. Te rog: loveşte cât poţi de tare.
Şi totuşi, am să-ţi trimit scrisoarea asta, deşi în clipa asta am pus stiloul pe masă cu hotărârea de a renunţa: că nu mai am ce pierde. Toate drumurile îmi sunt închise. Înţelege: chiar dacă ofiţerul sau responsabila cu ajutorul social vor reuşi să-l convingă pe Boaz să-i lase să se ocupe de el, să accepte ajutor, sau să fie primit la altă şcoală (personal nu cred că vor reuşi) – oricum nu am bani.
Pe când tu ai mulţi, Alec. Nici relaţii nu am, pe când tu poţi rezolva orice cu trei conversaţii telefonice. Tu eşti inteligent şi puternic. Sau ai fost inteligent şi puternic acum şapte ani. (Mi s-a povestit că ai fost operat de, două ori. Nu ştia nimeni despre ce operaţii era vorba.) Sper că acum eşti sănătos. Nu mai adaug nimic, ca să nu interpretezi ceea ce îţi spun ca ipocrizie. Nu neg, Alec: încă mai sunt în stare să mă umilesc în faţa ta de câte ori vrei.
Sunt gata să fac orice mi-ai cere. Repet: orice.
Numai să-ţi salvezi fiul.
Dacă aş fi deşteaptă aş şterge acum cuvântul „fiu" şi aş scrie în loc Boaz, ca să nu te enervez. Dar cum aş putea şterge adevărul? Tu eşti tatăl lui. Iar în ce priveşte inteligenţa mea, doar m-ai clasat definitiv ca fiind complet idioată.
Vreau să-ţi propun ceva: sunt gata să mărturisesc în scris, în faţa unui notar, dacă vrei, că Boaz e fiul cui vrei tu să spun. Nu mai am de mult nici un respect pentru mine însămi. Am să semnez orice act pe care avocatul tău mi-l va pune în faţă, dacă accepţi în schimb să-l ajuţi pe Boaz, şi cât mai repede cu putinţă. Ajutor umanitar, să zicem. Sau din caritate faţă de un copil complet străin.
Şi într-adevăr, când mă opresc din scris şi mă gândesc la el, îl văd în faţa ochilor şi cuvintele mi se par foarte potrivite: Boaz e un copil „străin". Nu copil. Un om străin.
Pe mine mă numeşte târfă. Pe tine câine. Pe Michel „micul peşte". Lui însuşi (chiar şi în acte) îşi dă numele meu de familie dinainte de a mă căsători cu tine (Boaz Brandşteter). lar şcoala la care l-am înscris cu atâta greutate, după dorinţa lui, e „insula fantomelor".
lar acum am să-ţi dezvălui un fapt pe care îl poţi folosi împotriva mea. Părinţii soţului meu ne trimit de la Paris o mică sumă lunară ca să-l putem întreţine la şcoală, deşi nu l-au văzut nicio-dată pe Boaz, iar Boaz probabil că nici nu a auzit de existenţa lor. lar ei nu sunt oameni bogaţi imigranţi din Algeria), şi au, în afară de Michel, încă cinci copii şi opt nepoţi, în Franţa şi în Israel.
Alec, ascultă-mă. Despre tot ce a fost n-am să-ţi scriu acum nici un cuvânt în afară de un singur lucru, pe care n-am să-l uit niciodată, deşi ai să te miri de unde îl ştiu. Cu câteva luni înainte de divorţ, Boaz a fost internat la spitalul „Şaarei-ţedek" cu o infecţie la rinichi. Au apărut complicaţii. Tu te-ai dus fără ştirea mea la profesorul Blumentahl ca să verifici dacă un adult ar putea, la nevoie, dona un rinichi unui copil de opt ani. Intenţia ta era deci să-i donezi un rinichi. Şi l-ai prevenit pe profesor că pui o singură condiţie. Ca eu (şi copilul) să nu aflăm niciodată. Şi într-adevăr nu am ştiut nimic, până când m-am împrietenit cu doctorul Adorno, care lucrează împreună cu Blumentahl, doctorul acela tânăr pe care tu ai vrut să-l dai în judecată pentru neglijenţă criminală în ce priveşte tratamentul lui Boaz.
Dacă continui încă să citeşti, sunt sigură că în clipa asta ai devenit şi mai palid, îţi apuci bricheta cu un gest de violenţă stăpânită apropiind-o de buze fără să-ţi dai seama că nu ai pipa, şi tragi aceeaşi concluzie cunoscută: sigur. Doctorul Adomo: Cine altul. Şi dacă nu ai distrus încă scrisoarea, asta e clipa când o vei face. Odată cu mine şi cu Boaz.
Apoi Boaz s-a însănătoşit şi tu ne-ai alungat din vila ta, numele tău şi din viaţa ta. Fără să donezi nici un rinichi. Deşi eu sunt convinsă că ai avut într-adevăr intenţia să o faci. Pentru că la tine totul e serios, Alec. Asta - da: seriozitatea ta.
lar vreau să te flatez? Dacă vrei, de acord, recunosc. Te implor şi mă umilesc. În genunchi, cu fruntea atingând podeaua. Ca atunci. Ca în zilele bune.
Pentru că nu am ce pierde şi nu-mi pasă că te implor. Am să fac ceea ce îmi vei comanda să fac. Numai nu lăsa timpul să treacă, pentru că peste două săptămâni va bate străzile. Şi sunt unii care de-abia îl aşteaptă.
Nimic nu-ţi este doar imposibil. Trimite-l pe monstrul tău de avocat. Poate cu pile îl vor primi la şcoala de ofiţeri de marină (Boaz este atras în mod ciudat de mare, şi asta încă de mic copil. Îţi aminteşti, Alec, de Aşkelon, în vara războiului de şase zile? Vărtejul? Pescarii aceia? Pluta?)
Ultimul lucru înainte de a pune scrisoarea în plic: am să mă şi culc cu tine dacă ai să vrei. Când ai să vrei. Cum ai să vrei. (Soţul meu ştie despre scrisoarea sta şi m-a şi încurajat să-ţi scriu, în afară de fraza asta ultimă. lar acum, dacă ai chef să mă distrugi, poţi pur şi simplu să fotocopiezi scrisoarea, subliniind ultima frază cu creionul tău cel roşu şi să o trimiţi soţului meu. Va avea rezultatul pe care îl doreşti. Recunosc: am minţit când ţi-am scris că nu am ce pierde).
Şi iată-ne pe toţi acum, Alec, în mâinile tale. Chiar şi fetiţa mea cea mică. Tu ai să faci ce-ai să vrei.
Ilana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu