Familia, legământ sfânt, jurământ veşnic, mângâiere eternă, iubire desăvârşită. Toate acestea ar fi trebuit să schiţeze măcar vag conturul spiritual al unei familii … dar, nu … toate acestea s-au destrămat în timp. Acum doar umbre difuze au mai rămas ce însă nu pot întregii portretul binecuvântat al familiei de odinioară.
Tot ce suntem noi astăzi nu este decât o palidă amintire a ceea ce a fost odată. Trist nu-i aşa? Şi de ce toate acestea? Fiindcă puntea ce ne leagă de Tatăl Ceresc a şubrezit, a început să putrezească prin însăşi voinţa noastră.
Ştim prea bine în ce lume trăim, simţim în fiecare clipă rodul libertăţii noastre, rodul dorinţelor noastre neînrădăcinate în pământul rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu, simţim rodul neascultării noastre voite. Astfel, ca o consecinţă a puterii noastre dezrădăcinate, legăturile dintre oameni s-au răcit sau poate au căzut de mult … Familia nu mai abundă în iubire profundă, nu mai este apărată de destrămare, ci mai degrabă a devenit un afiş, un ambalaj scump ce şi-a pierdut esenţa.
Viaţa intimă este expusă pe toate ecranele, iubirea a devenit un afiş, ce apare pe toate zidurile, bucuria s-a preschimbat în profit. Familia se ponegreşte în fiecare clipă, iar noi privim strivirea ei cu uşurinţă, cu nebăgare de seamă.
Căsătoria a devenit doar o simplă semnătură, un act formal, iar Botezul s-a preschimbat în interes. Cum poate atunci dăinui familia dacă Harul Duhului Sfânt nu este invocat, dacă Dumnezeu nu se află în mijlocul nostru, dacă L-am izgonit voit? Am lăsat Biserica în urma noastră, alergăm acum pe alte căi, pe căile pierzării.
Am uitat ce e iubirea adevărată sau poate că o ştim prea bine, dar o negăm. Membrii familiilor se despart, fiecare îşi alege alt drum. În fiecare zi aceeaşi despărţire, dar, în final, unde se ajunge?
Puţini sunt aceia care răzbesc, care biruiesc vremurile potrivnice şi rămân împreună. Aceia îl au pe Dumnezeu care-i ocroteşte şi care-i leagă prin unire sfântă. Aceia ar fi trebuit să ne fie modele, însă vedeţi voi, familiile acelea sunt ascunse, sunt îngropate în indiferenţa noastră, fiindcă nimeni nu se uită la ele, toţi fugind spre alte căi, având în minte acelaşi gând, şi anume : „Nu poţi sta cu cineva toată viaţa, ar fi plictisitor…”.
Căsătoria, a devenit un act fără fond, gol; îndepărtată fiind de Biserică ea uneşte prin legământ sfânt două trupuri (aşa se considera acum), dar nu sunt doar trupuri, ci căsătoria uneşte, de fapt, două suflete ce se împletesc, devenind unul singur în Hristos Iisus. Biserica este cea care sfinţeşte, prin ea cei ce pornesc pe acelaşi drum primesc binecuvântare de la Dumnezeu, ceea ce armonizează şi umple căsnicia de iubire şi înţelegere.
Căsătoria e ceva mai mult decât o simplă semnătură pe o hârtie, care îngălbenită de timp se pierde. Căsătoria nu este o simplă defilare în haine „de nuntă”, o simplă înşiruire de gesturi, ci este o îngenunchere pe altarul se jertfă al familiei, sub acoperământul Maicii Domnului şi sub binecuvântarea cerească. Cert este că iubirea împărtăşită întru Hristos va dăinui, aceea va menţine unirea şi comuniunea soţilor.
Într-o căsnicie chipul Domnului Hristos este aproape, Îl simţi, Îl mângâi, Îi vorbeşti, şi totuşi te mânii pe El, te întristezi uneori avându-L lângă tine, pui la îndoială iubirea ce va leagă. Te amăgeşti, toţi ne amăgim, pui la îndoială iubirea şi credinţă, credinţa în Dumnezeu care v-a adus împreună, care va ocroteşte, care moare şi învie pentru voi, înălţându-vă mereu şi mereu pe o alta treapta a iubirii dumnezeieşti, prin însăşi dragostea.
Prin Taina Sfintei Cununii înaintăm încă un pas pe puntea ce ne leagă de Hristos. Poate că nu suntem conştienţi de puterea jurământului făcut, poate nu ne dăm seama de apropierea Raiului prin această Taină, însă Hristos e veşnic şi prin El Raiul se apropie de noi, iar rodul iubirii ce împleteşte apropierea tinerilor de Dumnezeu este copilul.
Copilul reprezintă o cheie ce deschide o altă uşă spre unire întru Hristos, el, viaţa primită în dar spre înălţare, se preschimbă în treaptă spre Hristos prin Sfântul Botez, lepădând astfel păcatul strămoşesc, devenind pur, asemenea îngerilor.
Prin Baia Sfântului Botez „ne pogorâm în apă plini de păcate şi necuraţi, dar ieşim purtând în sufletul nostru fructul temerii şi al speranţei în Iisus Hristos” (Barnaba). Botezul insuflă viaţa dumnezeiască în prunc, de asemenea se leagă şi „o frumoasă prietenie” între copil şi sfinţi, prin numele ce-i leagă.
Familia este cununa dragostei prin care ne apropiem de Hristos, prin care ne dăm seama de adevărată credinţă, realizam ca „Dumnezeu este iubirea”.
Aşadar, prin aceasta tema am vrut sa vorbesc despre iubire, fiindcă ea este singură care dăinuie peste timpuri, care este izvorul tuturor bucuriilor, care uneşte şi înaltă.
Tot ce suntem noi astăzi nu este decât o palidă amintire a ceea ce a fost odată. Trist nu-i aşa? Şi de ce toate acestea? Fiindcă puntea ce ne leagă de Tatăl Ceresc a şubrezit, a început să putrezească prin însăşi voinţa noastră.
Ştim prea bine în ce lume trăim, simţim în fiecare clipă rodul libertăţii noastre, rodul dorinţelor noastre neînrădăcinate în pământul rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu, simţim rodul neascultării noastre voite. Astfel, ca o consecinţă a puterii noastre dezrădăcinate, legăturile dintre oameni s-au răcit sau poate au căzut de mult … Familia nu mai abundă în iubire profundă, nu mai este apărată de destrămare, ci mai degrabă a devenit un afiş, un ambalaj scump ce şi-a pierdut esenţa.
Viaţa intimă este expusă pe toate ecranele, iubirea a devenit un afiş, ce apare pe toate zidurile, bucuria s-a preschimbat în profit. Familia se ponegreşte în fiecare clipă, iar noi privim strivirea ei cu uşurinţă, cu nebăgare de seamă.
Căsătoria a devenit doar o simplă semnătură, un act formal, iar Botezul s-a preschimbat în interes. Cum poate atunci dăinui familia dacă Harul Duhului Sfânt nu este invocat, dacă Dumnezeu nu se află în mijlocul nostru, dacă L-am izgonit voit? Am lăsat Biserica în urma noastră, alergăm acum pe alte căi, pe căile pierzării.
Am uitat ce e iubirea adevărată sau poate că o ştim prea bine, dar o negăm. Membrii familiilor se despart, fiecare îşi alege alt drum. În fiecare zi aceeaşi despărţire, dar, în final, unde se ajunge?
Puţini sunt aceia care răzbesc, care biruiesc vremurile potrivnice şi rămân împreună. Aceia îl au pe Dumnezeu care-i ocroteşte şi care-i leagă prin unire sfântă. Aceia ar fi trebuit să ne fie modele, însă vedeţi voi, familiile acelea sunt ascunse, sunt îngropate în indiferenţa noastră, fiindcă nimeni nu se uită la ele, toţi fugind spre alte căi, având în minte acelaşi gând, şi anume : „Nu poţi sta cu cineva toată viaţa, ar fi plictisitor…”.
Căsătoria, a devenit un act fără fond, gol; îndepărtată fiind de Biserică ea uneşte prin legământ sfânt două trupuri (aşa se considera acum), dar nu sunt doar trupuri, ci căsătoria uneşte, de fapt, două suflete ce se împletesc, devenind unul singur în Hristos Iisus. Biserica este cea care sfinţeşte, prin ea cei ce pornesc pe acelaşi drum primesc binecuvântare de la Dumnezeu, ceea ce armonizează şi umple căsnicia de iubire şi înţelegere.
Căsătoria e ceva mai mult decât o simplă semnătură pe o hârtie, care îngălbenită de timp se pierde. Căsătoria nu este o simplă defilare în haine „de nuntă”, o simplă înşiruire de gesturi, ci este o îngenunchere pe altarul se jertfă al familiei, sub acoperământul Maicii Domnului şi sub binecuvântarea cerească. Cert este că iubirea împărtăşită întru Hristos va dăinui, aceea va menţine unirea şi comuniunea soţilor.
Într-o căsnicie chipul Domnului Hristos este aproape, Îl simţi, Îl mângâi, Îi vorbeşti, şi totuşi te mânii pe El, te întristezi uneori avându-L lângă tine, pui la îndoială iubirea ce va leagă. Te amăgeşti, toţi ne amăgim, pui la îndoială iubirea şi credinţă, credinţa în Dumnezeu care v-a adus împreună, care va ocroteşte, care moare şi învie pentru voi, înălţându-vă mereu şi mereu pe o alta treapta a iubirii dumnezeieşti, prin însăşi dragostea.
Prin Taina Sfintei Cununii înaintăm încă un pas pe puntea ce ne leagă de Hristos. Poate că nu suntem conştienţi de puterea jurământului făcut, poate nu ne dăm seama de apropierea Raiului prin această Taină, însă Hristos e veşnic şi prin El Raiul se apropie de noi, iar rodul iubirii ce împleteşte apropierea tinerilor de Dumnezeu este copilul.
Copilul reprezintă o cheie ce deschide o altă uşă spre unire întru Hristos, el, viaţa primită în dar spre înălţare, se preschimbă în treaptă spre Hristos prin Sfântul Botez, lepădând astfel păcatul strămoşesc, devenind pur, asemenea îngerilor.
Prin Baia Sfântului Botez „ne pogorâm în apă plini de păcate şi necuraţi, dar ieşim purtând în sufletul nostru fructul temerii şi al speranţei în Iisus Hristos” (Barnaba). Botezul insuflă viaţa dumnezeiască în prunc, de asemenea se leagă şi „o frumoasă prietenie” între copil şi sfinţi, prin numele ce-i leagă.
Familia este cununa dragostei prin care ne apropiem de Hristos, prin care ne dăm seama de adevărată credinţă, realizam ca „Dumnezeu este iubirea”.
Aşadar, prin aceasta tema am vrut sa vorbesc despre iubire, fiindcă ea este singură care dăinuie peste timpuri, care este izvorul tuturor bucuriilor, care uneşte şi înaltă.
Pentiuc Crina – clasa a IX – a
Staicu Elizabeth – clasa a X – a
Colegiul National „Andrei Şaguna” - Braşov
*Referat susţinut sâmbătă 4 iunie a.c., în cadrul Simpozionului „Tinerii şi viaţa de familie” - Braşov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu