Cred că devin pe zi ce trece tot mai sensibil! Sau poate nu. Dar irascibil în mod sigur!
Când am şi eu impresia că îmi pot savura cu colegii căniţa de lăptic în tihnă pentru a dormi fără vise urâte, apare tocmai ea, însuşi coşmarul tuturor băieţilor de pe palier.
Mă uit la ea mijind ochii şi nu înţeleg. Nu ştiu cum se face că astfel de dihănii au parte de cei mai de treabă prieteni ever. Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, bestia se mai şi laudă că îşi ţine frumosul sub papuc, organizând tot felul de prelegeri pentru urâtele din căminul de alături, cunoscut şi sub numele de „nici dracu’ nu mă mai ia”.
Contrar aşteptărilor, nu vreau să povestesc despre fete urâte sau despre cât de oarbă şi proastă poate fi uneori dragostea, ci despre relaţii şi limite, rumegând îndelung la felul în care ea dezvolta o adevărată „etică” a „prieteniei” dintre un el si o ea, a jocului dintre cei doi, a n certurilor şi n+1 împăcărilor, atât de cumplite dar atât de necesare pentru consolidarea relaţiei.
Despre o etică a lui „cum?” – a calităţii unei astfel de prietenii – se găsesc informaţii destul de multe şi chiar numeroase cărţi de educaţie creştină care încearcă să iasă în întâmpinarea tinerilor.
În schimb de o etică a lui „cât?” şi „până unde?” – a cantităţii, respectiv a duratei unei relaţii de bun simţ – nu prea se încumetă nimeni să vorbească: întâi de toate pentru că fiecare persoană are o anumită doză de bun simţ şi nu în ultimul rând pentru că fiecare cuplu are nişte limite specifice de toleranţă.
Ascultând-o pe bestie în timp ce debita despre cum se ţigănise cu prietenul ei în numele iubirii, îmi răsunau în cap cuvintele lui Constantin Noica privind „întâlnirea cu celălalt”:
„De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: “Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi””.
Lui Noica i s-a reproşat adesea că a formulat aceste cuvinte doar pentru că sunau bine sau dintr-o „tentativă vicioasă a aforismului” fără să fi avut experienţa unui om cu adevărat încercat de iubire. Aş face o mică precizare: el chiar a rostit o astfel de declaraţie de dragoste, forţându-şi prima soţie (Wendy Muston) să divorţeze de el şi să se întoarcă în Anglia pentru ca ea să scape de nesfârşitele anchete ale Securităţii, şi de traiul incert care o aştepta până şi după eliberarea lui din închisoare (foarte improbabilă la acea vreme – primise doar 25 de ani de puşcărie).
Revenind însă la limită, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva avem cu toţii o problemă cu dragostea (indiferent că iubim sau nu pe cineva în acest moment). Judecăm cu două măsuri şi întotdeauna prost: ne îmbătăm cu apă rece idealizând sentimentele noastre „preţioase” şi în numele lor îi scoatem partenerului (indiferent de sex) peri albi şi-l torturăm cu pretenţiile noastre, ignorând sublimul iubirii lui/ei. Suntem de fapt nişte egoişti care nu au nimic în comun cu dragostea şi trăiesc pe mai departe din clişee ieftine văzute şi împrumutate de la alţii, căci altfel nu pricep cum pretindem sau aşteptăm să fim răsfăţaţi şi trataţi într-un anumit fel de parteneri, când noi nu oferim decât mofturi, fitze şi cam atât. Suntem atât de orbiţi de falsa noastră reprezentare, de idolul acestei „iubiri”, încât nu ne mai punem nici măcar întrebarea dacă mai are rost o relaţie în care orice dialog sfârşeşte în mârâituri şi răstiri, indiferent cât de mult spuneţi că vă iubiţi tu cu celălalt. Cu atât mai puţin în stare să ne gândim ce putem face noi pentru fericirea celui ce ne stă alături.
Noica are dreptate până la ultima fibră de înţeles şi ultima silabă a aforismului, doar că acea părăsire se prea poate să fie înţeleasă de fiecare într-un mod aparte. Din experienţele unor apropiaţi eu unul tind să cred că părăsirea este cu putinţă şi este recomandabilă dacă iubeşti cu adevărat şi chiar îl preţuieşti pe cel de lângă tine mai mult decât însăşi viaţa ta: punându-te în situaţia lui, ştiindu-i standardele şi năzuinţele, ajungi să înţelegi dacă te poţi ridica la înălţimea unei astfel de chemări. Dacă bilanţul dă cu minus şi prea multe necunoscute, şi chiar îl/o iubeşti, atunci cea mai onorabilă decizie este de a te da la o parte, de a-l lăsa pe celălalt să-şi urmeze calea, fără a-l trage după tine în incertitudinile tale. Aceasta este dovada că îl/o iubeşti ca pe tine însuţi şi chiar mai mult de atât. Iar dacă şi el/ea te iubeşte deopotrivă îşi va asuma incertitudinea alături de tine spre a făuri o nouă cale menită doar vouă. Dacă nu, înseamnă că sentimentul oricum nu era reciproc.
Dar să nu credeţi că este atât de facil pe cât sună. O astfel de hotărâre îl va durea groaznic pe destinatar iar pe tine te va durea până la cea din urmă celulă, te va sfâşia şi te va doborî. Nu vei voi decât să uiţi de tine şi să zaci. Vei dormi cu zilele în aşteptarea acelui răsărit care îţi va cicatriza inima frântă.
„S-a împlinit ceva în mine” cum spune Noica pare un non-sens pentru un suflet zdrobit. Şi totuşi ar fi unul. S-a împlinit şi copt tocmai măsura iubirii tale, care rămâne dincolo de orice cuvânt o taină descoperită doar de durere.
Până unde poţi şi trebuie să iubeşti?! Până dincolo de durere, până când fericirea celuilalt este sensul tău, şi te poţi sacrifica împăcat de dragul binelui lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu