Citadela, Antoine de Saint-Exupery
Mi-am dat seama că mă înşelam asupra femeilor.
A venit noaptea remuşcărilor, în care mi-am dat seama că nu ştiam să mă folosesc de ele. Eram asemenea celui care, ignorând ceremonialul, mută piesele de şah cu o grabă aridă şi, neştiind să-şi afle bucuria în această dezordine, le împrăştie dintr-o lovitură.
În acea noapte, Doamne, m-am ridicat din patul lor cu mânie, înţelegând că eram asemenea animalelor în staul. Eu nu sunt, Doamne, slugă femeilor.
Una este să reuşeşti o ascensiune pe munte, şi alta să cauţi, purtat în litieră, din privelişte în privelişte, perfecţiunea. Căci abia ai măsurat contururile câmpiei albastre şi deja te simţi plictisit şi rogi călăuzele să te poarte în altă parte.
Am căutat în femeie darul pe care mi-l putea oferi. Am dorit-o ca pe un sunet de clopot a cărui nostalgie aş fi putut-o gusta. Dar ce să fac cu acelaşi sunet de clopot, ziua şi noaptea? Vei aşeza clopotul în pod şi nu-i vei mai simţi nevoia. Pe o alta, am dorit-o pentru o inflexiune subtilă a vocii atunci când spunea: „tu, stăpânul meu…”, dar te saturi curând de aceste cuvinte şi vei visa să auzi un cântec nou. Şi chiar dacă ţi-aş da zece mii de femei, una după alta, le vei goli curând de calitatea lor deosebită şi vei avea nevoie de altele pentru a te simţi mulţumit, căci tu eşti altul, după cum se schimbă anotimpurile, zilele sau vântul.
Şi totuşi, ştiind că nimeni nu va ajunge niciodată la cunoaşterea unui singur suflet de om şi că există, în secretul fiecăruia, o privelişte interioară cu câmpii necălcate, cu prăpăstii de linişte, cu munţi apăsători, cu grădini tainice, şi că aş putea, despre una sau cealaltă, să-ţi vorbesc fără a te plictisi o viaţă întreagă, nu înţelegeam mizeria proviziei pe care una sau alta dintre femeile mele mi-o aducea şi care nu-mi ajungea nici pentru o masă de seară.
Doamne, eu nu le-am privit ca pe un pământ arabil, la care trebuie să merg în fiecare zi a anului, din zori, cu încălţările mele grele de noroi, cu căruţa mea, cu calul meu, cu grapa mea şi cu sacul meu de grăunţe, cu previziunile mele despre zilele de vânt sau de ploaie, cu cunoştinţele mele despre buruieni şi, mai presus de toate, cu fidelitatea mea, pentru a primi de la el ceea ce îmi este destinat, ci le-am redus la rolul de manechine ce împing în faţa ta mărimile statului prin care trece drumul meu în vizita ce-o fac prin imperiu, care-mi recită complimente sau îmi aduc ca omagiu, într-un coş, fructele grădinilor lor. Şi, desigur, vei primi, căci surâsul lor e pur, şi e gingaş gestul cu care-ţi oferă fructele şi naiv, în intenţiile lui, discursul pe care ţi-l ţin, dar le-ai epuizat darurile, şi le-ai golit dintr-o dată de mierea lor atunci când le-ai bătut pe obraz, şi le-ai savurat din ochi emoţia. Desigur, şi ele ar putea fi pământ arabil cu orizonturi largi, în care te-ai putea pierde pentru totdeauna dacă ai şti cum trebuie să calci pe el.
[…] Doamne, aşa cum fac cu casa mea, Tu îmi dai femeia pentru a o însoţi şi a o descoperi.
„Doamne, […] îmi spuneam, m-am înşelat asupra drumului ce trebuie urmat, m-am repezit printre femei ca într-o călătorie fără scop.
M-am istovit alături de ele ca într-un deşert fără sfârşit, în căutarea oazei ce nu aparţine iubirii, ci se află dincolo de ea.
Am căutat o comoară ascunsă în ele, ca pe un obiect ce trebuie descoperit printre alte obiecte. Le-am măsurat din ochi perfecţiunea, le-am cunoscut graţia mişcărilor. Am suferit de o spaimă care avea o direcţie. Am simţit o sete care avea un remediu. Dar fiindcă m-am înşelat asupra drumului, am privit adevărul tău în faţă, fără a-l înţelege.
Am fost asemenea nebunului care apare noaptea, în mijlocul ruinelor, înarmat cu o sapă, o lopată şi o daltă. Şi dărâmă zidurile. Şi răstoarnă pietrele, punând urechea pe dalele grele. Se agită, cuprins de o fervoare întunecată, căci el se înşeală, Doamne, el caută o comoară care să fie provizie gata strânsă, ascunsă de secole în taina unei hrube, asemenea unei perle în cochilia sa, tinereţe pentru cel bătrân, mărturie a bogăţiei pentru avar, mărturie a iubirii pentru îndrăgostit, mărturie a mândriei pentru orgolios – şi totuşi, cenuşă şi vanitate, căci nu există fruct care să nu aparţină unui arbore, nu există bucurie pe care să n-o fi clădit. Zadarnic cauţi printre pietre una care să te însufleţească mai mult decât alta. În truda sa între ruine nu va afla nici glorie, nici bogăţie, nici iubire.
Asemenea deci nebunului care scurmă noaptea în gol, nu am aflat în voluptate nimic care să fie altceva decât plăcere inutilă, de avar. Nu am aflat în ea decât pe mine însumi. Dar ecoul propriei plăceri mă oboseşte.
[…] Dar am înţeles adevărul Tău. Este important ca aceea care doarme şi pe care o voi trezi curând doar întinzându-mi umbra asupra ei, să nu fie un zid de care mă izbesc, ci o poartă care, deschizându-se, duce undeva – şi deci să nu o risipesc în materiale diverse, căutând comoara, cu neputinţă de găsit, ci s-o păstrez bine, legată şi unică în liniştea iubirii mele.
[…] Dormi liniştită în imperfecţiunea ta, femeie imperfectă! Nu mă izbesc de un zid. Nu eşti scop, răsplată sau bijuterie venerată pentru ea însăşi, de care m-aş sătura curând, ci eşti drum, vehicul şi convoi. Şi nu mă voi sătura niciodată de a mă împlini.
fragmente din Capitolul CCIV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu