Despre nimicul cotidian

Sunt un om complicat! Toţi cei ce mă cunosc pot confirma acest lucru, ba  s-ar putea să spună că sunt foarte complicat. Cel mai adesea îmi complic singur existenţa, prinzându-mi capul în tot felul de angajamente pe care nu le pot respecta, din motive aparent independente de voinţa mea, dar pe care eu însumi le provoc undeva într-un trecut distant. Conflictul moral, dar mai ales cel de interese, mă paralizează şi nu pot face altceva decât să stau. Ardelenii ar zice că „a şede e bun lucru”, însă nu atât de bun dacă nu şi cugeţi.
La ce aş putea cugeta când nu ştiu unde să mă împart mai întâi?

La ceva banal! Sau, poate, simplu! Sau la nimic!
Din păcate acest nimic nu echivalează cu achitarea datoriilor. Ce poate echivala cu achitarea lor? Nimic!
Despre nimic îmi dorisem mereu să vorbesc cu cei dragi ai mei, despre un subiect anodin, lipsit de importanţă, despre care puteam conversa fără patimă, câteva ceasuri, într-o atmosferă amicală. Ne plăcea să spunem că nu noi eram cei ce articulam nimicul, ci nimicul vorbea prin noi!
Ne întâlneam adesea pentru a sta împreună şi a face (aţi ghicit) nimic, lucru bun în ochii noştri, căci nu făceam nimic rău.
Din păcate timpul nimicului a trecut! „A venit vremea faptelor!” clama cândva biruitor un coleg la absolvire, fapte ce trimit mai mult la obligaţii/datorii: obligaţia de a nu mai sta pe spinarea părinţilor (asta nu îmi iese nicicum), datoria de a te decide pentru un loc anume în societate, de a-ţi întemeia un cămin, de a lăsa în urmă cel puţin un copil, de a planta un pom şi de a decima ciorile din parcul Subarini (sibienii ştiu la ce mă refer).
La acestea se adaugă tot felul de obligaţii şi datorii de grad secundar, dar care se cer îndeplinite întocmai, fapt ce mai mereu se dovedeşte greu sau imposibil.
Dacă o datorie în bani poate fi cumva amânată sau plătită prin câteva artificii financiare (refinanţări, noi împrumuturi, intimidarea creditorului, mituirea recuperatorului etc.), nu acelaşi lucru poţi spune despre o obligaţie morală cum ar fi de pildă neîndeplinirea unei promisiuni făcute persoanei dragi. Să presupunem că ai un motiv întemeiat! Acum, să presupunem că în locul motivului întemeiat pe care erai dispus prin eforturi supra-omeneşti să-l suprimi, te trezeşti cu o altă obligaţie faţă de o persoană cel puţin la fel de onorabilă, iar când crezi că ai hotărât ordinea achitării de sarcini, apare cel puţin încă o datorie care îţi dă tot algoritmul peste cap.
Prins între ciocan şi nicovală, mereu în situaţia de a nemulţumi pe cineva şi de a rămâne cuiva îndatorat, îmi amintesc cu nostalgie de nimic. Locul lui este luat acum de planuri şi strategii, care mai de care mai nereuşite. Este un fel de sesiune perpetuă când te străduieşti să înghesui 13 examene în 3 săptămâni şi ai impresia că nu mai înţelegi nimic. Trăieşti aceeaşi senzaţie din noaptea de dinaintea examenului când tânjeşti după 5 minute libere pentru a privi cerul înstelat şi a înălţa o rugă timidă lui Dumnezeu, pe care Îl ghiceşti undeva dincolo de tot ceea ce vezi. Simţi nevoia de a face un lucru neînsemnat, banal, simplu, dar nu îţi poţi permite acest lux. Nimicul nu mai are loc!
Doar într-o asemenea tensiune am înţeles că simplitatea se cere intens în firea mea, iar acest firesc se manifestă prin gânduri mărunte, adresate Cuiva, Care să le înţeleagă aşa cum s-au ţesut ele în inima mea, fără să îmi mai pierd vremea exprimându-le sau argumentându-le.
Gândurile despre care am crede că însemnă nimic, ne schimbă viaţa, ne fac să devenim ceva, cineva!
„Dacă vrei să îţi faci rânduială în viaţă, trebuie să îţi faci rânduială în minte”, o organizare care nu poate începe decât de la ceea ce numim noi nimic.