Lectura săptămânii

Inefabilul, Ştefan Bănulescu

Iarna anului o mie nouă sute şaizeci şi ceva nu-i adusese nimic lui N.B. Fusese o zăpadă abundentă. Apoi zile cu soare şi ceaţă. Dar totul parcă-i fusese refuzat.
Venise luna martie, apoi alte luni şi avu senzaţia că a fost jefuit şi că momentele pierdute erau ireversibile. Din tăcut ce era, deveni de o muţenie agresivă. Începu să fie ocolit, iar el făcea în aşa fel încât să fie ocolit şi mai mult. Deveni pe rând, din agresiv-tăcut, tăcut-solitar, tăcut-abstras şi, în sfârşit, tăcut solemn.

Solemnitatea lui izbi, chiar plăcu şi începu să fie luat în seamă, apoi din ce în ce mai stimat de majoritatea celor care-l ocoliseră până atunci. Primi şi câteva scrisori de dragoste, cărora el nu le dădu curs. Un articol dintr-o revistă, cu titlul: „De ce nu se scriu romane de largă respiraţie?” – îi căzu sub ochi şi, deşi nu era scriitor nici cititor pasionat de literatură, îl citi până la capăt. Continuă să-şi cumpere reviste literare, ceea ce puţini din oraş făceau, şi acest lucru mări curiozitatea şi respectul celor din jur. Îşi păstra mereu solemnitatea, lucru care era remarcat de toţi. Un cais înflori a doua oară în septembrie. Dar pe N.B. nu-l mai tulbura desfăşurarea timpului şi minunile lui, ceea ce a fost iarăşi remarcat – şi N.B. a crescut şi mai mult în stima prietenilor prinşi în trebi mărunte şi zilnice. Peste toate a renunţat la lectura revistelor literare, şi-a cumpărat umbrelă şi nu ieşea decât pe vreme de ploaie. Amănuntele existenţei sale căpătară în ochii celorlalţi proiecţiile unui destin ales. Mai întâi a fost bănuit că plimbarea lui pe malul fluviului avea ca punct terminus o casă veche, nelocuită. Ceea ce întări ideea că e vorba de un sentiment mare. Că N.B. se plimba până la casa aceea şi înapoi, era o pură întâmplare. Curând casa a fost reparată şi locuită, dar, în ciuda acestei schimbări, el îşi încheia neabătut plimbarea tot acolo, şi tot pe ploaie. Lucru care nu putea decât să confirme cel e mai multe supoziţii: era vorba la N.B. de o cale netulburată.
Au urmat câteva zile cu soare şi N.B. nu s-a mai ivit în jurul casei aceleia. Despre toată această poveste a început să se vorbească foarte mult. Ajunse şi la urechile lui N.B. şi atunci N.B. renunţă definitiv la plimbările sale. Conform planului de „sistematizare urbană”, casa cu pricina a fost dărâmată, ceea ce coincise aproximativ cu sistarea plimbărilor lui N.B. pe ploaie. A plouat săptămâni în şir, dar N.B. nu a mai fost văzut în plimbarea obişnuită. Se conchise că N.B. nu putea suferi violenţa târnăcopului care pusese la pământ poate imaginea unei amintiri inestimabile.
Dar cu trecerea timpului a fost observat un lucru: N.B. rămânea mereu în aceeaşi tăcere solemnă, fără un plus dorit de opinia celorlalţi. Ceea ce obosi. Şi lumea începu treptat să nu se mai uite la N.B. Să se plictisească de el chiar. Apoi să-l ignore. Când unul dintre cunoscuţi i-a găsit umbrela într-un autobuz (N.B. o uitase), observând că-i a lui N.B. a pus-o la loc pe banchetă cu un gest de silă şi şi-a văzut de drum.
A venit, în sfârşit, iarăşi iarna. N.B. era văzut zilnic pe stradă, mai ales acolo unde căzuse şi se păstra multă zăpadă. N.B. arăta fericit, se plimba râzând, trecându-şi vârfurile ghetelor, în joacă, prin moliciunea zăpezii. Cunoscuţii însă îl ocoleau mai departe, ca pe o fiinţă banală, în plus compromisă şi de ceva grav şi neştiut. Într-o zi un trecător îl pălmui, confundându-l desigur cu altcineva, dar nimeni nu a intervenit. Abia atunci când cerceta zăpada N.B. devenise interesant, avea fior şi omenie, dar acest lucru a rămas ascuns tuturor.