„Ce vină am eu că m-am născut într-o lume ce se schimbă mereu?” N.S.
Poate părea ridicol, dacă nu chiar absurd să-ţi ceară cineva să ghiceşti cine eşti. De ce să ghiceşti? Fiecare dintre noi ştim cine suntem, sau măcar simţim. Dar, dacă îmi vei tolera confu-zia, s-ar putea ca la sfârşitul articolului să spui ca şi mine, că roşia este verde şi pepenele verde este roşu.
Am fost întrebat adesea cine sunt. De regulă mi se întâmplă când bat la o uşă fără vizor sau când sun un necunoscut. Atunci, ca o parolă, rostesc numele: Toadere Daniel; e drept că uneori răspunsul variază. În aceste cazuri încerc să găsesc un numitor comun cu anchetatorul meu şi spun: „Sunt vecinul de peste drum” sau „Sunt colegul de clasă din banca cutare” etc.
Îmi dau seama că nu sunt cine sunt pentru că stau peste drum de o persoană, sau într-o anumită bancă la şcoală. Şi nici chiar pentru că mă numesc Toadere Daniel. Am întâlnit până acum o mulţime de Danieli şi cu prea puţini am avut ceva în comun. Mă numesc şi Toadere, deci şansele mele de a fi unic şi irepetabil (din acest punct de vedere) cresc; asta dacă nu aş afla spre nefericirea mea că vreun tiz îmi împărtăşeşte şi patronimicul. Oricum, „Cum te numeşti?” nu este acelaşi lucru cu „Cine eşti?”.
Apoi am observat că după ce te maturizezi ai tendinţa de a te prezenta prin prisma statutului social, sau a înfăţişării (a unor calităţi mai mult sau mai puţin virtuale): „Tânăr, 21 ani, înalt – 1,80 m, 78 kg, atletic, şaten, ochii negri, lipsit de vicii şi iubitor de copii, casnic, pierdut acte pe numele X, le declar nule”.
Şi, de parcă nu ar fi suficientă toată încurcătura asta, în mo-mentul în care reuşeşti să-ţi aduni forţele spre a te cufunda în tine şi a te descoperi, apar tot felul de influenţe care vin să te demoralizeze. Nu se poate să nu fi auzit măcar o dată clişeul: „Nu ştiu ce-i cu copiii din ziua de azi!? Au în cap numai tâmpe-nii: internet, televizor… Pe vremea mea parcă altfel era”. Adi-că, toţi tocitorii de coate sunt o apa ş-un pământ, nici nu prea merită efortul să-i cunoşti, darămite să-i înţelegi. În asemenea condiţii nici nu-i de mirare că nimeni nu vrea să-şi vadă scheleţii din dulap.
Aşadar, dacă ar fi să excludem referirile la nume, înfăţişare şi poziţie socială, constatăm că: fie nu rămânem cu mare lucru, fie şi ce ne rămâne este greu exprimabil. Destul de trist să reali-zezi că scopul tău în viaţă este să-ţi faci un nume, să ajungi la un statut social şi să îţi menţii cât mai mult o înfăţişare, and than you’ll fade away. Păi în condiţiile asta it’s better to burn out, vorba „poetului”.
În fond, fiecare dintre noi are momente de solitudine, când îşi ascultă vocea interioară, când se simte bine doar cu sine însuşi, când se caută. Eu unul aşa cred, şi nu mi se pare că aş fi de neînţeles pentru cunoscuţii mei. Prin urmare, încercând să ghicesc cine sunt, am tras cu ochiu’ la alţii care mai înaintea mea au căutat acelaşi lucru – dacă au reuşit, asta o ştiu doar ei. Aşa am aflat că unii s-au retras în singurătate – fie pe vârfuri de munte, fie şi-au lăsat bărbile împletite de gâze printre rădăcinile copacilor sub care s-au adăpostit, fie în locuri atât de pustii, unde şi cactuşii ar muri de sete sau plictiseală.
Ce au aflat acolo nu putem şti întru totul, dar putem ghici după modul în care şi-au încheiat socotelile cu lumea asta, pe care au încercat măcar s-o înţeleagă, dacă nu s-o schimbe. Păi, unii au flămânzit atât de tare, încât s-au omorât după o fiertură de orez; alţii, deşi au murit în singurătate, au ajuns să fie cunoscuţi de o lume întreagă.
Prof. Daniel Toadere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu