Misionarismul creştin se realizează prin Biserică, de către membrii clerului, dar şi de alte persoane, în familie, şcoală, asociaţii etc. În condiţiile în care religia a devenit obiect de studiu în şcoală, meseria de profesor presupune competenţe specifice ce se pot forma atât prin studiul teoretic, cât şi prin exerciţiul practic. Religiozitatea trebuie formată deliberat şi cu consecvenţă disciplinară nu numai la persoanele implicate direct sau indirect în cultul religios, ci şi la toţi copiii şi tinerii, care au nevoie din ce în ce mai evident de o viaţă spirituală reală şi autentică, de o centrare către valorile religioase perene. Când credinţa noastră este vie, puternică şi lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6), ea poate deveni izvorul speranţei, al înălţării noastre în lume şi dincolo de ea, iar „cunoaşterea credinţei noastre ortodoxe şi profesarea valorilor ei se cer a fi formate încă din şcoală”.[i]
Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape şi vizând în esenţă o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii. Educaţia este o acţiune specific umană întrucât numai omul se educă, în timp ce animalul se dresează. Educaţia religioasă, ca dat originar, începe odată cu omul, aşa cum spune şi Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” că „a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”.
Acest fapt este ilustrat şi în Sfânta Scriptură prin cuvintele: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” sau „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”; „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”[ii], cuvinte care arată că odată cu creaţia omului, Dumnezeu îi dă acestuia şi Legea, normele de viaţă după care să se călăuzească, şi libertatea voinţei. Educaţia religioasă este posibilă la toate vârstele, dar pentru realizarea ei este necesară conlucrarea între harul divin şi strădaniile pentru desăvârşire a celor educaţi. Ceea ce se dă tineretului pentru „nevoile acestei vieţi nu trebuie să stea în calea celei veşnice, iar cea actuală să aducă rod permanent”.[iii]
Tot creştinul doreşte să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Făcând o analogie între Împărăţia Cerurilor şi împărăţiile lumeşti trecătoare putem spune că orice împărăţie, orice stat are nişte legi, iar legea de bază este constituţia; aceste legi se bazează pe o anumită etică. Legea Împărăţiei Cerurilor se întemeiază pe o morală specială, pe o spiritualitate unică şi desăvârşită. Ea ne-a fost lăsată de Domnul Iisus Hristos şi o găsim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie, aşadar, să urmăm îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: „Să batem, deci, la paradisul preafrumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel preadulce, cel preafrumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cântări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastră când este întristată, o potoleşte când este mâniată şi o umple de bucurie veşnică…”.[iv] Ţinând seama de aceste cuvinte în predarea religiei în şcoli generale şi licee, înţelegem importanţa şi rolul învăţăturii creştine în educaţia elevilor şi a tinerilor de toate vârstele, căci viaţa religioasă a oamenilor se aprinde din viaţa religioasă a Bisericii, prin aplicarea legilor Împărăţiei lui Dumnezeu. Învăţătura creştină trebuie făcută cunoscută elevilor încă din clasele primare prin Rugăciunea Domnească (pe care unii o ştiu încă din familie), iubirea aproapelui, Fericirile în comparaţie cu Decalogul etc., făcându-i să înţeleagă pe parcurs că „Domnul e ascuns în poruncile Sale, iar cei ce-L caută Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.[v] Deşi în zilele noastre se citeşte extrem de puţin, iar din Sfânta Scriptură aproape deloc – prioritate având televizorul şi calculatorul cu diferite jocuri, internet etc., ceea ce strică extrem de mult în educaţia şi cultura copiilor şi tinerilor – ideal ar fi ca şcoala în cooperare cu Biserica şi familia să trezească în sufletele copiilor dorinţa de a citi în general, şi în mod special Mica Biblie pentru cei mici şi Sfânta Scriptură în clasele mai mari. Aceasta, deoarece aşa cum trebuie cunoscute şi respectate legile ţării noastre, la fel de importante de îndeplinit sunt şi legile Împărăţiei Cerurilor, iar religia e importantă pentru copii „atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. A-l lipsi pe copil de religie, e, deci, a-l face să decadă la o logică de explicare foarte redusă”.[vi]
Ivan Paulson spune că istoria religiei începe odată cu istoria omului, deci în cadrul procesului de învăţământ religia trebuie să ocupe un rol important alături de celelalte discipline. Ea urmăreşte un întreit scop: material, final şi educativ, şi trebuie să devină pentru elevi temei al vieţii şi izvor de energie spirituală. În predarea religiei deosebim latura subiectivă (trăirea religioasă ca fapt sufletesc) şi latura obiectivă (conţinutul educaţiei religioase), profesorul de religie menţinând echilibrul necesar în ceea ce priveşte învăţarea conţinutului specific şi trăirea religioasă, îmbinând latura obiectivă cu cea subiectivă. Complexitatea vieţii sociale actuale, amploarea dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, rapiditatea circulaţiei informaţionale impun perspectiva interdisciplinară în toate domeniile de activitate umană, deci şi în cel educaţional, implicit în cel religios. În cadrul învăţământului abordarea interdisciplinară permite adâncirea conexiunilor reale între discipline. Astfel, „învăţământul modern nu poate eluda abordarea interdisciplinară ca modalitate de selectare, organizare şi structurare a conţinuturilor”.[vii] În concluzie, toţi marii pedagogi, din toate veacurile şi locurile, au considerat că religia este cel mai bun mijloc de educaţie al omenirii, şcoala clasică de formare a caracterelor morale şi de perfecţionare spirituală a persoanei şi a societăţii omeneşti. Un rol important în formarea caracterelor morale îi revine profesorului de religie care trebuie să conştientizeze şi să materializeze responsabilitatea pe care o are faţă de elevi. Lecţia de religie este complexă şi pretenţioasă, întrucât vizează, mai ales, formarea de comportamente (morale) sau schimbarea unor comportamente defectuoase existente.
Mântuitorul arată că Dumnezeu acţionează în toate lucrurile; omului îi rămâne doar „să primească seminţele învăţăturii, cu inimă credincioasă, pentru că ele vor încolţi în taină şi vor creşte până la coacere, fără ca el să observe în vreun chip. Iar cei care învaţă n-au altă sarcină decât să semene bine în inimă şi să ude cu atenţie plantele lui Dumnezeu, căci ele de la sine vor creşte şi vor înflori”.[viii] iar Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu face să crească”.
Prof. religie Veronica Simu,
Liceul Teologic Ortodox ”Sf. Constantin Brâncoveanu” Făgăraş
Liceul Teologic Ortodox ”Sf. Constantin Brâncoveanu” Făgăraş
[vii]Mioara Opriş, Dorin Opriş, Muşata Bocoş, Cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pag. 244.
imi cer scuze ca vin sa tulbur apa limpede a acestui blog, care isi doreste sa racoreasca mai ales tinerii in curs de formare, dar pemiteti-mi sa tulbur malul de pe fund in speranta de a gasi ceva valoros acolo. pledoaria doamne profesoare este utopic de frumoasa, si acest fapt se vede si numai din optimismul cu care afirma importanta educatiei rligioase, fara a aminti(nu ma refer la cunoastere)de criticile ridicate de opozanti sau de sceptici. de 20 de ani de cand este predata religia in scoala, nu s-a reusit indepartarea modului de a o percepe ca pe o "cenusereasa a materiilor", atat in sala de clasa - unde elevii o considera, in general, ora de relaxare; dar si in cancelarie - unde religia este in aceeasi categorie cu desenul, muzica, si educatia tehnologica. recent s-a redescoperit (uimitor)importanta educatiei fizice, dar importanta educatiei religioase pare a fi cunoscuta doar de cadrele didactice. importanta este reala, la fel de reala de altfel ca si spaima a cateva mii de cadre didactice care altfel si-ar pierde painea, si cu specializarea lor cu greu si-ar face loc pe o piata a muncii in care spiritualitatea este o gluma buna (daca nu ma credeti, incercarti sa va anagjati cu un cv care in scolii absolvite are facultatea de teologie). in mod evident statul nu este interesat de invatamantul religios. o face numai ca o concesie, si nu fara a ce nimic in schimb. pe de alta parte biserica isi doreste sa existe ore de religie in scoli, dar cu o cat mai mica implicare financiara a sa(adica deloc). mijloacele educative specifice sunt lasate pe seama cadrelor, programa este elaborata dincolo de norii Olimpului, cat despre evaluare nuare rost sa mai vorbim (profesorul este practic legat de maini, nu si teoretic). cred in importanta educatiei religioase dar si in modul in care se face. daca vrem sa atingem obiective mentionate de doamna profesoara trebuie sa ne luam inima in dinti si sa ne intrebam care sunt realizarile a 20 de ani de educatie religioasa? poate raspunsul ne va ajuta sa schimbam ceea ce trebuie.
RăspundețiȘtergerematerialul e scris intr-o nota utopica subliniid la nivel teoretic ce si cum ar trebui, si a fost postat in lipsa unuia care sa reflecte starea de fapt a invatamantului religios: unde sunt copiii şi tinerii din Biserica dupa 20 de ani de educatie crestina in scoala. dar iata ca este o provocare sa spunem cum stam, sa criticam (constructiv) si sa ne convingem ca mergem intr-o directie aiurea. mai mult nu putem decat sa-l rugam pe Dumnezeu sa schimbe ceva. astept materiale care sa taie pana "la despartitura dintre suflet si duh"!
RăspundețiȘtergere