Dumnezeu păşeşte alături de mine

„În viaţă pierzi ani şi la moarte cerşeşti o clipă”

N. Iorga

Scriu aceste rânduri nu pentru cei care se află în situaţia

mea, ci pentru cei care sunt sănătoşi. Pentru cei care se

trezesc în fiecare dimineaţă perfect sănătoşi, dar fără chef de

viaţă.

Încep prin a vă spune că am 16 ani şi simt că am trăit

foarte mult. Am SIDA din ziua în care m-am născut şi sunt

un miracol al ştiinţei moderne pentru faptul că încă trăiesc

după atât de mulţi ani de luptă continuă cu boala. Mama a

murit după ce m-a născut, deci nu vă pot spune nimic despre

femeia care m-a adus pe lume. De fapt, nici nu intenţionam

să fac asta. Vreau să-ţi vorbesc ţie, cititorule, în această

scrisoare, despre mine. Mă numesc Ariana. Se pare că a fost

ultima dorinţă a mamei să mă numesc aşa. De când sunt

mică am ştiut că sunt bolnavă, dar abia când am împlinit 14

ani am realizat de fapt ce consecinţe uriaşe are acest virus

asupra vieţii mele. Am fost la scoală până în clasa a 8a şi nu

mi-am făcut prieteni, nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că

nimeni nu se apropia de mine. Eu i-am lăsat în pace şi am

început să ignor tot ce mi se întâmplă, citind. Astfel, aveam

posibilitatea de a evada din lumea mea şi de a mă trezi

complet altundeva. A funcţionat o perioadă, până când, întro

dimineaţă, mi-am dat seama că îmi lipsea ceva…Îmi lipsea

lucrul pentru care am rămas în viaţă 16 ani. Şi din acea zi de

acum 2 ani, am fost într-o continuă căutare. Am învinovăţit

pe toată lumea din jurul meu pentru ceea ce mi se întâmpla

şi acest lucru a fost perfect vizibil atât în vocabularul meu,

cât şi în felul în care arătam. Am hotărât că dacă lumea

insistă să mă trateze urât, aşa voi face şi eu.
Am renunţat la grupurile de sprijin pentru cei bolnavi de SIDA şi am

început să colind în fiecare zi străzile singură. Într-una din

aceste zile m-am aşezat pe o bancă în parc, mi-am luat

cartea şi am început să citesc. Am fost întreruptă de un

bătrânel care s-a aşezat lângă mine. I-am spus ironică să se

“care” de lângă mine şi i-am spus şi de ce. Bătrânul s-a

mulţumit să mă privească oarecum întrebător, dar nu a

plecat. După câteva momente de tăcere, m-a întrebat:

- Ştiai că uneori felul în care ne îmbrăcăm reflectă ceea

ce se întâmplă în interiorul nostru?

- Nu…dar am aflat acum. Era o minciună gogonată...

Ştiam foarte bine de ce mă îmbrac aşa cum mă îmbrac şi de

ce mă machiez cu negru la ochi.

- Eu cred că ţie îţi lipseşte ceva, a spus bătrânelul...

Atunci l-am privit cu atenţie şi mi s-a părut că, cu un ochi

zâmbea şi cu altul, aproape că plângea. Dar nu am văzut

mila.

- Cum ar fi sănătatea? O viaţă de adolescent normală? O

mamă? Mda… cred şi eu.

- Nu, eu cred că îţi lipseşte ceva mai mult decât atât.

Cred că îţi lipseşte un prieten şi un motiv pentru a trăi. Şi cu

asta s-a ridicat şi a plecat. Am rămas acolo uşor speriată. De

fapt, pe cine păcălesc? Eram de-a dreptul înspăimântată. Miam

reluat lectura, dar nu-mi stătea gândul la ce citeam. A

doua zi, m-am întors pe aceeaşi bancă şi bătrânelul era

acolo. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus să

-l urmez. Aşa am şi făcut. Cred că am mers aproape o oră în

tăcere şi m-a condus prin niste locuri tare ciudate. Ne-am

oprit în faţa unui azil de bătrâni. Am intrat şi ce mi-a fost dat

să văd acolo, nu era exact ceea ce mă aşteptam. Acei oameni

aveau pe chipuri expresii atât de triste, că iţi dădeau

lacrimile numai privindu-i. Locul era incredibil de murdar.

Bătrânelul a înaintat senin, de parcă era un lucru obişnuit

pentru el. O zi întreagă am petrecut-o acolo şi mi s-au spus

multe poveşti. Ai fi impresionat dacă ai ştii câţi oameni

foarte culţi trăiesc în condiţii mizere. Mai spre seară, am

plecat. Înainte de a ne despărţi, bătrânul m-a întrebat ce

părere am despre ceea ce am văzut azi.

-Nu stiu…mi se pare nedrept faptul că trăiesc în acele

condiţii şi trist faptul că nu-i vizitează nimeni. Poate ar

trebui să facem o petiţie ca să încercăm să-i ajutăm să le

dăm un motiv să trăiască.

-Încă nu înţelegi… şi cu aceste ultime cuvinte a plecat. A

doua zi m-am dus în parc mai nerăbdătoare ca niciodată, şi,

deşi mă simţeam foarte rău, abia aşteptam să aflu ce voi

vedea azi. Din nou am mers foarte mult până am ajuns la un

centru de reabilitare pentru drogaţi. Nu iţi poţi închipui ce

scandal am făcut când am ajuns acolo. Mi se părea nedrept

că îmi cerea să îmi fie milă pentru cei care şi-au distrus viaţa

cu mâinile lor. Dar, până la urmă, am intrat... Mi s-a părut că

l-am văzut pe bătrânel zâmbind, - de parcă el ar fi ştiut ceva

mai presus de puterea mea de înţelegere. La centru am fost

ca nişte spectatori din umbră. Am urmărit doar cum unii

dependenţi de droguri, mai noi în centru, încercau să

mituiască asistentele să le dea nişte droguri. Am fost plăcut

surprinsă de puterea asistentelor de a-i ignora. Bineînţeles că

a sosit sfârşitul zilei din nou şi bătrânelul mi-a spus că „mai

e puţin”. Puţin până la ce? - am întrebat eu; dar desigur că

nu am primit un răspuns. La orfelinat am găsit nişte haine

mai vechi de ale mele care arătau mai bine, mai colorate. Le

-am îmbrăcat şi m-am dus din nou la întâlnirea cu persoana

pentru care am început să am sentimente asemănătoare cu

cele pe care le are o fiică pentru tatăl ei. De data aceasta, ma

dus la un centru cu copii bolnavi şi atunci m-a întrebat

pentru prima oară ce simt eu în legătură cu boala mea. Eu iam

răspuns:

- Mă simt frustrată, depăşită, tristă şi nu înţeleg de ce…

Nu înţeleg de ce o să mor în curând.

- Toţi murim la un moment dat, doar că tu vei muri mai

repede decât alte persoane. Încă nu ţi-ai dat seama ce îţi

lipseşte cu adevărat, aşa-i? Sănătatea, banii nu sunt lucrurile

cele mai importante în viaţă. Haide cu mine! L-am ascultat.

M-a condus spre o biserică.

- Obişnuiam să mă rog cândva…şi atunci am înţeles. Am

înţeles ceea ce îmi lipsea. Îmi lipsea Dumnezeu…

M-am întors înspre bătrânel şi am văzut că, într-adevăr

cu un ochi zâmbea atât de blând şi cu celălalt plângea din tot

sufletul. S-a întors şi a plecat. Eu am intrat în biserică, m-am

rugat - ca niciodată - ... şi am înţeles că moartea nu e un

sfârşit, ci un nou început. Un început alături de Dumnezeu.

În timp ce scriu asta, sunt pe patul de spital şi îmi aştept

îngerul. Cel care mă va duce la Tatăl meu, Mirele meu şi tot

ce înseamnă viaţa mea…la Dumnezeu.

Înainte de a-ţi scrie ultimele rânduri, vreau să-ţi spun,

cititorule, că în viaţa mea pot spune că L-am văzut pe

Dumnezeu zâmbind şi plângând. Ce-ţi pot spune ţie,

adolescentul secolului 21? Îţi pot spune că viaţa alături de

Dumnezeu nu e zadarnică aşa cum tindem aproape toţi să

credem, îţi mai pot spune să îţi trăieşti viaţa cu toată energia

şi cu tot sufletul tău să faci în aşa fel, încât să nu ai regrete.

Eu nu am…nici unul. Şi... să nu uiţi că Dumnezeu păşeşte

alături de noi.

Cu drag, Ariana

P.S. Oricine ai fi, să ştii că te iubesc. Te iubesc pentru ca

eşti fratele meu, eşti cel care îmi cunoaşte întreaga viaţă.

Andra Dolana

Clasa a X-a B, Colegiul Naţional „O. Goga” Sibiu