Moment liric: Sorin Roşca

Jurnal din vremea marilor pitici

În ţara asta cu trei guri
cineva muşcă din mine
şi nu se mai satură,
cineva îmi ascunde printre rînduri
fărîma bucuriei,
îmi întoarce lumina pe dos ca pe un ciorap...
În zori, cerul mocneşte a seară...

Cineva ne-ar vrea în ochiul său
ca într-un ţarc,
vite de prăsilă, fără nume,
una într-alta,
piele lîngă piele,
turmă de colb aburind sub frig,
cineva ne deschide larg moartea
dar poezia nu trebuie să moară!

Cu sîngele şiroind pe frunte
poezia se refugiază-n psaltiri,
deasupra-i albatrosul
preschimbat în clopot,
prin neguri, şuieră ordonanţele,
şuieră...
***

Scriu acest poem
cum aş vărui cu lehamite
ora tîrzie
pregătindu-vă zidul;
e vremea marilor Pitici,
e nunta voastră
mori de vînt ale nimicului
urnind fără noimă aerul rînced
dintr-o zi într-alta;

firesc ar fi să-mi pavaţi strada
cu umbrele voastre
mărunte ca solzii de lin,
firesc ar fi să-nchideţi în amfore
aerul respirat de poet,
drept mărturie a întîmplării
de-a-i fi trăit în preajmă,
firesc ar fi
să vă înghesuiţi într-o bancnotă
ca-ntr-un templu,
s-o trec prin jar,
şi să-mi aprind ţigara...

***

Copilăria-i o corabie cu îngeri,
dar între uter şi cimitir
doar tu, iubire,
eşti singura întîmplare
ca o fereastră deschisă-ntr-o stea;
în rest,
şiruri de burţi arătîndu-şi colţii,
mîrîindu-se,
burţi la pîndă
înghiţindu-se cu disperare,
burţi arogante ducîndu-vă-n lesă
prin saloanele de lux ale confuziei,
burţi nemiloase abandonîndu-vă
la semaforul dintre două Siberii...

Ferecat pe dinăuntru
în propria-i burtă
ca-ntr-o limuzină,
marele Pitic ne joacă pe degete,
cum ar dezlega integrame;

***

Mor
ca şi cum aş cerşi
un fulg de lumină
unui Dumnezeu plictisit,
orb, surd,
sătul pînă-n gît
de privirea-mi tăioasă,
mor
învelindu-vă grijuliu
sufletele goale,

e iarnă,
mor încurcat în mine însumi
ca-ntr-o plasă,
dar poezia n-are nici un chef
să moară!