Cartea cuvintelor bune de mâncat (The Poet, the Warrior, the Prophet),
Rubem A. Alves
La început, înainte să existe ceva, şi când nu era nimic care să apară reflectat pe suprafaţa apelor, era Golul. Nici un cuvânt adevărat nu putea fi rostit, pentru că nu era nimic care să fie reflectat.
Şi totuşi s-a auzit un cuvânt, „ex nihilo”, umplând liniştea primordială.
Trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă a avut puterea de a aduce la existenţă lumea care nu exista.
La început a fost Cuvântul.
Apoi, Universul.
Oglinda lui Dumnezeu. Cuvântul luând o formă văzută.
Univers.
uni-Vers.
În terminologie hegeliană: obiectivarea Spiritului.
Nu Universul este înţelesul Cuvântului.
Cuvântul este înţelesul Universului.
Nu degetul arată luna.
Luna arată degetul.
înţelesul Universului este
versul
care zace ascuns, nerostit
înăuntrul tăcerii.
Oarecum. Dumnezeu e ca Narcis: amândoi doresc să-şi vadă frumuseţea. Dar Narcis a fost vrăjit de amăgirea luminii. Şi s-a îndrăgostit doar de o reflectare ce nu putea fi îmbrăţişată. Ori de câte ori încerca s-o ajungă, degetele sale o făceau să dispară, atunci atingeau apa.
Dumnezeu rosteşte Cuvântul şi apare Universul, ca un obiect al iubirii: o grădină, paradisul.
Şi acolo frumuseţea ia chip omenesc: bărbat şi femeie, chip al lui Dumnezeu, oglindă a lui Dumnezeu...
Ce este un bărbat? Un bărbat e un spaţiu gol: dorul după o femeie.
Şi ce este o femeie? Femeia este un spaţiu gol: dorul după un bărbat.
Ei sunt ceea ce le lipseşte...
Vorbirea este masculină: iese şi pătrunde pentru a da plăcere şi a impregna. Sămânţa doreşte pământul... Prin cuvânt îmi aşez sămânţa într-o altă persoană.
Auzirea este feminină. Urechea este un gol, aşteptând cuvântul care va aduce plăcere şi viaţă.
Dar separarea anatomică a sexelor e mai mult decât un accident biologic. Omul e chip al lui Dumnezeu ca bărbat şi femeie, nedespărţit şi neamestecat, ca în dogma hristologică. Pierdere veşnică, dorinţă veşnică. Dumnezeu e atât masculin, cât şi feminin, tată şi mamă, bărbat şi femeie, dorinţă după celălalt. Tragedia lui Narcis a fost aceasta: nu tânjea după ceea ce nu avea; în trupul lui nu era nici un gol; nu putea visa. Secretul nostru este androginia… Fericirea nu este plăcere; e o reunire cu oglinda graţioasă care lasă să fie văzut chipul ce sălăşluieşte în golul nostru.
Omul mort nu oferea nici o plăcere. Nu putea. Era mort. Dar în golul său, s-au întors imaginile pierdute. A devenit oglinda în care s-au întors visele sătenilor.
Psihanaliza citeşte şi ea aceeaşi evanghelie. Într-adevăr, ea nu e nimic decât un lung comentariu al aceluiaşi text sacru.
„La început a fost Cuvântul
şi Cuvântul s-a făcut trup...”
Timp mitic...
Aşa cum se întâmplă cu basmele, el nu poate fi înţeles „ad litteram”. Acel „odată ca niciodată într-o ţară îndepărtată” e un mod metaforic de a vorbi despre ceva ce acum este povestit în şi de către trup. Trupul n-are trecut şi viitor. Amintirile sunt modul trupului de a vorbi despre golul său. Iar speranţele sunt modul lui de a exprima dorinţa sa de reunire. „Cânt, da, cânt prezentul, precum şi trecutul şi viitorul”, spune Alvaro de Campos. „Pentru că prezentul e întregul trecut şi întregul viitor”. Spaţiile cosmice sunt faţa interioară a trupului. Aşa cum scria Cecilia Meireles într-un poem despre bunica sa:
„Trupul său e oglinda gânditoare a universului”.
[…] „La începutul trupurilor noastre stă cuvântul.”
„Vorbirea nu sălăşluieşte în om — spune Martin Buber —, dar omul îşi dă măsura în vorbire...”.
Povestea mitică a creaţiei începe cu universul şi sfârşeşte cu trupul. Dar cum se întâmplă adeseori cu visele, ordinea trebuie inversată. Nu universul conţine trupul; trupul conţine universul... Lumea sălăşluieşte în trup; universul este faţa văzută a visului cel mai adânc al trupului: paradisul...
Două teme opuse: gândirea occidentală a jucat o serie de „variaţiuni” asupra lor…
Unde ne este casa?
Unii spun că aparţinem suprafeţei lacului, unde reflectările sunt clare şi distincte. Acolo ar trebui să ne construim casele.
Alţii mizează pe tema opusă. Aparţinem întunericului apelor, unde ochii nu sunt în stare să vadă: trupul e un loc tainic. înăuntrul apelor lui adânci se află, adormite, numele noastre...
E bine cunoscut faptul că Luther a spus că raţiunea este o târfă. Puţini ştiu însă că acesta era răspunsul său la afirmaţia lui Erasmus că trupul este o târfă...
Erasmus era cetăţean al lumii luminii. Luther ştia că în mijlocul scânteierii reflectărilor cel care duce lumina e Lucifer, amăgitorul (din latinescul lux, „lumină" + ferre, „a duce"). Adevărul sălăşluieşte în întunericul trupului, unde se aude un cuvânt. Nu ochii, ci urechile. Adevărul e „un Poem care se face Trup", trupul lui Hristos, atotprezent şi ascuns în întregul univers, chiar şi în cea mai neînsemnată frunză a unui copac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu