Declaratie de... pace

Eterna mea obsesie! Plimbările în parc, păşind ca un ştrengar, ocolind obstacole imaginare aşezate în calea mea cu atâta regularitate (probabil din lipsă de creativitate) de parcă ar fi cadenţe, iar mersul mi se preschimbă în mişcări repetitive, bolnave şi monotone ca loop-urile unui hit de acum 5 veri, când te-am văzut întâia oară. Tot ce am ascultat, văzut şi mirosit atunci mi s-a impregnat în memorie şi nu mă slăbeşte nici o clipă, trăind zi de zi aceeaşi vară a întâii întâlniri, acelaşi fior al primului schimb de zâmbete, aceeaşi emoţie rece a momentului când mâna ta se cerea într-a mea, arcuindu-se uşor nervoasă pentru a sfârşi modelată după conturul degetelor mele. Simt de parcă aş fi captiv – dar ce fericită captivitate – într-o singularitate spaţiu-timp, când tot ce am trăit atunci devine infinit şi singurul reper al existenţei mele (probabil vei crede că exagerez),

doar că sentimentul experiat este, deşi acelaşi, diferit, sporind în intensitate ca un crescendo al unei compoziţii baroce, de fiecare dată cu noi motive, cu noi nuanţe, alternând adesea şoaptele suave ce par a sucomba în implozii guturale cu izbucnirile polifonice, când complexitatea contrapunctică atinge aparentul apogeu, ce mâine va fi cu mult depăşit, ca un vals epectatic.

Şi cu toate acestea, m-am temut să îţi spun ce simt, m-am temut să îţi împărtăşesc taina acestui urcuş ce pare că nu se mai termină, tocmai ca să nu se mai termine. Înnebunesc întrebându-mă dacă te iubesc pentru ceea ce eşti sau doar pentru că mă împingi spre vârful unui Horeb lăuntric, care mă cheamă, dar pe care nu îl pot atinge fără tine. Mă sfâşie gândul că sunt dependent de tine şi că nu pot fără dragostea ta (dacă este veritabilă) să păşesc pe acea culme a sfinţeniei unde suntem amândoi chemaţi. Mi-a fost frică să nu mă judeci că te văd nu doar ca obiectul iubirii mele, ci şi drept subiectul creşterii mele. Într-un anume fel tu mă educi în fiecare zi cu blândeţea şi delicateţea ta care nu îmi reproşează niciodată nimic, dar totodată îmi biciuieşti conştiinţa tocmai cu înţelegerea de care dai dovadă şi mă mustri cu îngăduinţa ta. Fiecare zi petrecută alături de tine sau cu gândul la tine mă face să îmi doresc să fiu mai bun, să încerc să îmi frâng limitele pentru a te ajunge din urmă, pentru a-ţi fi egal moral şi intelectual.

Uneori parcă mă trezesc din „beţia” asta şi aş vrea să mă ascund de tot ce simt pentru tine, pentru a redeveni preţ de 3 ceasuri „raţional” şi „funcţional” după parametrii mei, dar am certitudinea că orele vor fi lungi precum 3 luni petrecute în infern, căci de fiecare dată când te-am închis undeva într-un ungher al minţii/inimii, vidul creat a lăsat loc doar unui strigăt de fiară rănită, ce nu-şi găsea nicicum alinarea.

Ce vreau eu să spun, te vei întreba.

Nici eu nu ştiu sigur. Ar fi multe de zis însă o să mă rezum la o sigură idee:

Mă predau; renunţ la toate aceste încercări de autonomizare. Nu vreau să îmi mai demonstrez că pot şi fără tine, pentru că atâta timp cât îmi eşti alături pot sau cel puţin cred că pot să realizez orice. Te rog să accepţi această capitulare necondiţionată şi convingerea mea că oricare ar fi termenii acestei păci sunt infinit mai suportabili decât cei pe care a trebuit să-i sufăr pentru a-mi atinge pacea lăuntrică, de acum de neimaginat fără tine. Am încetat să mă mai lupt cu chipul tău ce mă însoţeşte întotdeauna. Mi-am primit rana îngerească pe coapsa mea, semnul legământului nostru. Întind lancea cu flamura albă, mărturisindu-ţi că nu mai pot duce acest război cu iubirea ce ţi-o port. M-ai biruit!