Dogville (2003)

Director: Lars von Trier

Writer: Lars von Trier

Stars: Nicole Kidman, Paul Bettany and Lauren Bacall

13 wins & 19 nominations See more awards »

Ca majoritatea filmelor lui Lars von Trier şi acesta se încadrează în categoria celor la care nu ai nevoie de popcorn, chips-uri ori seminţe. De ce? Pentru că depăşeşte limita banalului oricât ar parea de simplu în aparenţă. Poate fi catalogat spre exemplu ca piesă de teatru. Ştiu că zâmbiţi, dar aceasta e una specială atât prin simplitate cat mai ales pentru transparenţă în adevăratul sens al cuvântului. Spectatorul e invitat să participe. Sună banal, dar comoditatea din fotoliu va dispărea curând pentru că regizorul invită spectatorul să respire aerul piesei şi joculul actanţilor ca într-un teatru deschis tocmai prin transpunerea aproape de scenă. Sentimentele provocate vor fi şi ele extreme: de la milă şi compasiune până la revoltă interioară asupra naturii umane ipocrite, egoiste, decăzute. Sentimente precum solidaritatea, fraternitatea, ajutorul reciproc sunt doar acoperişuri false ale caselor din orăşel. Şi poate din această cauză zidurile din Dogville sunt transparente astfel încât să se poate privi, dacă cineva ar vrea întradevăr să vadă, ceea ce se întâmplă în interiorul caselor.

O realizare nonconformistă a regizorului Lars von Trier, Dogville ne prezintă o satiră asupra condiţiei şi caracterului uman, care, în lipsa conştiintei, poate deveni un monstru. Dialogurile şi expresivitatea actorilor înlocuiesc cu succes elementele de decor şi efectele speciale atît de obişnuite în producţiile recente.

Acţiunea filmului se petrece în America anilor ’40 într-un orăşel din Colorado însă acest lucru nu este atât de important dacă luam în calcul spusele naratorului omniscient ce plasează povestea într-un loc relativ comun oamenilor, conferindu-i actualitate, luând în calcul cele ce se vor întampla sau intuind acţiunea, prin expresia, aş spune una de fabulă: „aceasta este povestea tristă …” sau transpusă într-una mult cunoscută nouă: „chiar aşa s-a întâmplat, dragi prieteni”. În aparenţă putem spune că filmul lasă vaga impresie că atentează să facă o frescă a societăţii americane post-belice.

În realitate Dogville se poate petrece oriunde, oricând, iar monştrii umani pot exista şi pe alte străzi decât Elm Street. Dincolo de a face apologia rasei umane Von Trier lansează un film inedit renunţând la decoruri, punându-şi toţi actorii să intre în scenă şi să se mişte, să-şi spună replicile, transformând, aparent, aşa cum spuneam mai sus, filmul într-o piesă de teatru. Efectul nu este simţit decât dacă este văzut filmul. Spectatorul se transformă în complice, în martor tăcut la ceea ce se petrece în faţa ochilor. Sunt nişte „monştri” care devin oameni atunci când simt groaza din apropierea morţii şi care plâng atunci când îşi văd copiii ucişi.

Finalul încheie capodopera lui Von Trier cu o maximă despre … aroganţă: eşti cel mai arogant om din lume dacă ai impresia că poţi ierta pe cineva, dovedind, implicit, că nimeni nu are standardul moral al tău!

De văzut numai de bine!

PS: încă aştept cuminte impresiile voastre despre film.

Filmul poate fi gasit aici, aici sau aici.