De obicei răspunsurile mele la provocările venite din partea ta sunt doar o chestiune de timp. Şi nu vorbesc aici despre faptul dacă aş avea timp să-ţi răspund. Cum aş putea refuza? Ci când îţi voi răspunde. Mă aştern acum. M-am gândit destul înainte. La întrebările despre adevăr şi adevăruri nu trebuie să te pripeşti niciodată. Şti şi tu la fel de bine că altfel vorbim despre Adevăr, adevăr sau adevăruri. Însă jongleriile filozofice nu fac interesul provocării tale. Aşa că mă voi limita la nişte răspunsuri subiective.
Mă feresc de obicei să definesc adevărul, fiindcă mă întrebi cum l-aş defini. Şi nici nu cred că avem în minte prea multe lucruri cărora să le anexăm câte o definiţie. Definim îndeosebi ceea ce nu e viu, nu ne interesează sau îl putem stăpâni cu inteligenţa.
De aceea, în mintea mea, prima trăsătură a unui adevăr este de a fi viu. Nu am suficientă credinţă pentru a face direct saltul către Adevărul dumnezeiesc şi nici ipocrizie îndeajuns ca să arunc definiţii uzate. Adevărul trebuie să fie ceva care să-ţi ofere ţie viaţă. Mă refer aici la adevărul care-ţi dă un sens şi scop al vieţii. Care-ţi împrumută din vitalitatea lui. Te depăşeşte prin forţa lui infinită şi te atrage ca un magnet. Adevărul trebuie să fie cel puţin mai viu decât eşti tu. Un adevăr mediocru l-aş caracteriza în primul rând prin aceea că tu eşti cel care îi dă viaţă. Aici putem înghesui toate micimile şi scăderile noastre. Pentru că, poate ţi-ai dat seama deja, de obicei ne facem din multe astfel de pasiuni, lucruri şi marote adevărurile noastre principale. Ca şi cum farurile noastre călăuzitoare ar fi aşezate mai degrabă pe geamandurile în bătaia valurilor decât pe ţărmuri stâncoase. Astea sunt adevărurile mai puţin vii decât noi.
În al doilea rând, adevărul trebuie să fie total. Nu totalitar, cum ai putea rapid să-mi obiectezi (totalitar e adevărul care te înrobeşte, total însă e cel ce te lasă să înfloreşti în întregimea frumuseţii tale). Cu alte cuvinte, adevărul e cu atât mai veritabil cu cât îţi acoperă mai multe paliere ale vieţii tale. Când ai diferite adevăruri în funcţie de locul unde te afli, perioada din viaţă în care eşti, situaţia financiară, starea emoţională, atunci încă eşti un om dezbinat. Aş spune un împrăştiat, rupt între toate adevărurile care fiecare ar avea pretenţia să-ţi ocupe întreaga fiinţă. Poate de aceea vrem să avem un singur adevăr. Vrem ca toată viaţa noastră să nu aibă unele răspunsuri pentru emoţii şi altele pentru căutările intelectuale. Adevărul total trebuie să cuprindă deja în sine toate întrebările, dorinţele şi bucuriile tale. Nu ne mulţumim deci cu frânturi de adevăr. Îl vrem pe tot şi pentru toate ale noastre.
Ajuns aici însă îmi dau seama că această atitudine a noastră faţă de adevăr este similară cu dragostea: adică să poţi iubi adevărul. Desigur, vei zice, că putem iubi o mulţime de lucruri. Însă mă întreb dacă oare e chiar dragoste ceea ce manifestăm noi pentru un anumit gen de muzică, haine sau staruri de film? Eu zic că e ceva mult mai puţin decât dragoste. O iubire curată, „nesocotită” în jertfelnicia ei şi sperând în mijlocul imposibilului, reclamă un altfel de adevăr. Un adevăr care nu doar poate fi iubit, ci care poate, la rândul lui, să te iubească. Un adevăr pentru care nu merită să mori, e unul mediocru, cum spunea un cunoscut de-al nostru. E ca şi în dragoste. Ştiu, prea uşor ne „îndrăgostim” de adevăruri slabe, şi de aceea suferim inutil.
Şi dacă tot mă aflu pe nisipurile mişcătoare ale discuţiilor despre iubire aş mai remarca un lucru. Adevărul, ca şi dragostea, nu poate fi impus cu forţa. Nu avem în cazul adevărului mariaje forţate, logodne pripite (sau însărcinate) sau afaceri de familie. Adevărul ţine de persuasiune, de seducţie şi frumuseţe. El trebuie căutat cu sinceritate. Iar odată ce te-ai îndrăgostit de el trebuie să-ţi păstrezi acea delicateţe şi sfială pe care o ştiu cei care au trecut prin stările astea.
Delirul meu hermeneutic poate continua la nesfârşit. Iertare.
Îţi răspund la ultimele întrebări din fugă. Ele deja vorbesc despre adevăruri.
a. Îmi apăr adevărul personal în măsura în care îl cunosc, mi l-am asumat şi mă las purtat de el. Cum îţi spuneam mai sus, adevărul e ceva ce te depăşeşte şi în care înaintezi la nesfârşit. Întotdeauna e loc de mai multă convingere în adevărul personal. Iar convingerea e o chestiune de discernământ. Când aperi prea cu foc ceea în ce crezi prea puţin te numeşti fundamentalist. Când crezi prea mult (deşi cazul acesta e rar) în ceva pe care nu-l aperi te numeşti laş. Ideal ar fi să te menţii în echilibrul suitor.
b. Adevărul spus în faţă mă deranjează de obicei pentru faptul că e ceea ce tu şti deja. Nu e nici o noutate. Doare bineînţeles, dar asta durează doar până când ajungi să le şti mai bine decât cei din jurul tău.
c. Prefer adevărul spus în faţă în cazul meu, deşi pentru ceilalţi am tendinţa de a folosi eufemismul şi ocolişurile edulcorante.
d. Adevărul trebuie spus în măsura în care crezi în el. Însă e o întrebare destul de încurcată. Adevărul în care crezi? Adevărul despre cineva? Adevărul despre tine?
Sper că nu am fost prea arogant în răspunsuri. În spatele balastului retoric am spus chiar ce am simţit.
Cu preţuire,
Nectarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu