Minunata (re)cunoaştere

Am vorbit în "O prezentare nu prea succintă a crezului meu ", despre Frumos ca şi punct de raportare, ca bază esenţială a Culturii şi a esteticii ei. Evident, prezentarea a fost "nu prea succintă", rezultînd de aici o serie de ambiguităţi şi neclarităţi asupra mesajului care s-a vrut transmis. A reieşit că sufăr de maladia "Cioran", că sunt un trist(deşi singurele lucruri sigure despre mine sunt următoarele: mă droghez cu lecturamină, scormonesc prin timp mort, sunt sceptic şi pesimist). [Despre pesimismul meu o să vorbesc într-o postare viitoare. Nu de alta, doar că doresc să nu se mai nască supoziţii privind natura angoaselor mele.] A reieşit că...en fine, au reieşit lucruri, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Aşa că o să iau Frumosul şi o să jonglez cu el, în speranţa că am să mă fac înţeles.

M-a fascinant episodul "căderii". Nu din cauze morbide sau ceva de genul. Nu... mai degrabă din obsesia omului pentru fapte străvechi, ascunse ispititor în nebuloase de mistere. Am avut nenumărate discuţii cu D. şi O., în localul împînzit de fum şi hărmălaie. Cu coatele pe masa tocită şi pătată, pînă ce începeau să ne vîjîie capetele măcinate de la atîtea cuvinte. Şi din toate aceste cuvinte sacrificate în serile de primăvară, din toate rîndurile citite cu aviditate despre Adam şi cădere şi despre condiţia omului căzut, din toate acestea, un lucru m-a impresionat mai mult decît celelalte: posibilitatea omului de a REcunoaşte.

Minunat şi înfricoşător omul avid după "a cunoaşte". O îngemănare de orgoliu şi nebunie brută, asemenea unei păsări care se avîntă nebuneşte spre pămînt...asemenea vulturului lui Gîrleanu. De unde această tindere, acest gest de chin pentru a cunoaşte? Omul, mereu flămînd de certitudine. Amnezic, cu originile îngropate adînc în complexitatea lui de "animal biped". Cu senzaţia sfîşietoare a unui CEVA pierdut. Un jind nefiresc, o furie cumplită împotriva nesiguranţei şi conştientizării unei conştiinţe supărătoare. Aplecat sub sentimentul acut de nedreptate şi părăsire, cu pumnul de tină strîns şi îndreptat violent spre cer. Cu negarea mereu izbucnind pe suprafaţa buzelor arse de amărăciune, dar cu o acceptare înfricoşătoare săpînd adînc la baza raţiunii. Omul vrea să cunoască mai mult, mai mult, tot mai mult. Vrea să tragă cu degetele închise spasmodic, furios, faldurile de taină care îl înconjoară. Şi cu fiecare respiraţie a sa, cu fiecare răsuflare, cu fiecare zbucium îşi doreşte să nu găsească nimic, fiind absolut sigur că aşa ceva nu este cu putinţă...

Să nu fim pesimişti, dar să fim realişti. Totul în jur se îndreaptă spre o InCultură, un cult macabru al dezumanizării. Rupem din noi orice legătură cu normalitatea, cu starea pentru care am fost creaţi. Nici măcar nu este un "turn Babel". Nu suntem oamenii mînioşi care în nebunia lor vor să îl doboare pe Dumnezeu. Acum nici măcar nu Îl băgăm în seamă. Trăim fără sens, o viaţă atît de moartă..."Sărmane suflet, meşter pe ruine

Din ce-ai făurit nimic n-a mai rămas..."

Aceste versuri cîntate de Tudor Gheorghe vin să îmi completeze imaginea noului om. Ei bine, dar de ce mai vorbeşti despre acest Frumos? Când totul în jur este anarhic, indiferent şi ingnorant? Unde este sensul Frumosului? Mi-am pus aceste întrebări încercînd să găsesc o utilitate Artei, Culturii în general, cînd acolo, afară, se petrec lucruri pe care acestea nu le pot vindeca...(oare?). Şi am găsit răspuns la aceste întrebări chiar în "cădere". Purtăm în noi ceea ce se cheamă RECUNOAŞTERE, posibilitatea de a fi din nou în contact cu trăirile care preced căderea. De ce tresărim cînd privim o floare? Sau cînd un astru îşi descoperă formele arzînde la mii de ani lumină? De ce se înfioară epiderma cînd sunetele înserării îţi picură farmecul alizeelor pe pleoape? Deoarece percepem Frumosul, starea de bine în care se afla Adam înaintea alegerii. Noi nu cunoaştem toate aceste lucruri. Le recunoaştem prin dimensiunea religioasă, prin legătura dintre noi şi spaţiul sacru.

Frumosul este o tresărire a acestei recunoaşteri, o undă divină care vine şi ne aduce în nări aroma Edenului. Este o ecuaţie celestă închisă de om între simboluri şi convenţii pentru a clădi totul pe fărîme de cer.