Lectura săptămânii

Mai este oare acesta un om?, Primo Levi

Häftling: am învăţat că eu sunt un Häftling. Numele meu este 174.517; am fost botezaţi şi o să purtăm cât vom trăi stigmatul, tatuat pe braţul stâng.

Operaţia a fost puţin dureroasă şi neînchipuit de rapidă: ne-au aşezat pe toţi în şir unul câte unul, după alfabet, am trecut prin faţa unui slujbaş îndemânatic, înarmat cu un fel de sulă cu vârful foarte scurt. Se pare că aceasta e adevărata iniţiere: numai “arătând numărul” primeşti pâine şi zeamă. Ne-au trebuit zile şi nu puţine palme şi pumni ca să ne obişnuim să arătăm cu iuţeală numărul, pentru ca să nu încurcăm socotelile zilnice; ne-au trebuit săptămâni şi luni ca să-i învăţăm rostirea în germană. Şi zile de-a rândul, când obiceiul, de pe când eram liber să mă uit la ceasul de mână ca să văd cât e ora, îmi apărea ironic noul meu nume, numărul brodat sub epidermă cu semne albăstrii.

Mai târziu şi, puţin câte puţin, unii din noi au putut să înveţe câte ceva din ştiinţa funebră a numerelor de la Auschwitz, în care sunt rezumate etapele distrugerii ebraismului din Europa. Celor mai vechi din lagăr numărul le spune totul: perioada intrării în lagăr; grupul din care făceai parte şi ca atare naţionalitatea. Oricine se va purta respectuos cu numerele de la 30.000 la 80.000: nu mai sunt decât câteva sute şi-i disting pe puţinii supravieţuitori ai ghetourilor poloneze. Trebuie să deschizi bine ochii când intri în relaţii comerciale cu un 116.000 sau 117.000: au rămas vreo patruzeci, dar sunt greci din Salonic: nu trebuie să te laşi tras pe sfoară. Cât despre numerele mari, ele au o notă precumpănitor comică, aşa cum se întâmplă cu denumirile de “boboc” şi “recrut” în viaţa obişnuită: numărul mare tipic e un individ burtos, docil şi prostănac, pe care-l poţi face să creadă că la infirmerie se distribuie pantofi de piele pentru cei cu picioare delicate şi să-l convingi să tragă o fugă până acolo, lăsându-ţi “în păstrare” gamela cu zeamă, poţi să-I vinzi  o lingură pentru trei raţii de pâine, poţi să-l trimiţi la cel mai crud dintre Kapos ca să-l întrebi (mi s-a întâmplat mie) dacă e adevărat că grupa sa e Kartoffelschalenkommando, Comandamentul pentru curăţatul cartofilor, şi dacă poate să te primească în ea.

[…] Iată-mă deci la fund. Când te împinge nevoia, înveţi uşor să ştergi cu buretele trecutul şi viitorul. După cincisprezece zile de la venire, simt deja foamea regulamentară cuibărită în toate mădularele, foamea cronică, neştiută de oamenii liberi, pe care o visezi şi noaptea; am învăţat să nu mă las furat, ba chiar, dacă găsesc o lingură, un capăt de sfoară, un nasture, pe care pot să pun mâna fără riscul de a fi pedepsit, le bag în buzunar şi le consider, cu tot dreptul, ale mele. De pe-acum mi-au apărut pe labele picioarelor rănile amorţite care nu se vor mai vindeca. Împing vagoanele, nu-mi mai simt trupul: am abdomenul umflat şi braţele uscate, faţa buhăită dimineaţa şi suptă seara; unii dintre noi au pielea galbenă, alţii pământie: dacă nu ne vedem timp de trei-patru zile, cu greu ne mai recunoaştem.

Noi, italienii, hotărâsem să ne întâlnim în fiecare duminică seara într-un ungher al lagărului; dar am renunţat: era prea trist să ne numărăm şi să ne regăsim de fiecare dată tot mai puţini, mai diformi, mai jalnici; şi era atât de greu să facem acei câţiva paşi, şi apoi, întâlnindu-ne, ni se întâmpla să ne aducem aminte şi să ne gândim: era mai bine să n-o facem.


Häftling = prizonier
Kartoffelschalenkommando= comando-ul de decojit cartofi