The Wrestler (2009)

Director: Darren Aronofsky

Writer: Robert D. Siegel

Stars: Mickey Rourke, Marisa Tomei and Evan Rachel Wood

Nominated for 2 Oscars. Another 30 wins & 28 nominations See more awards »

Dintre Pi, Black Swan şi The Wrestler l-am ales pe cel din urmă tocmai pentru că este un film atipic, cel putin la prima vedere, pentru Darren Aronofsky. Simplu şi sugestiv „The Wrestler” – deşi ar părea a fi documentar sau biografic. Ei bine, nu e.

În acest film personajul lui Rourke evită autocompătimirea. Rolul are multe aspecte care ar fi putut încuraja un actor să cerşească mila publicului: Randy „The Ram” Robinson, a cărui glorie a apus şi ea odată cu anii ’80, locuieşte singur într-o rulotă şi obişnuieşte să invite copiii din zonă pe la el, ca să joace un vechi joc Nintendo bazat pe isprăvile lui din ring; respins de familia lui, faţă de care s-a comportat iresponsabil, el încearcă să se apropie de o stripteuză (Marisa Tomei); de la un punct încolo e prea delabrat ca să mai poată lupta chiar şi part-time (are un atac de cord în ring) şi e silit să-şi cîştige existenţa cu o scufie pe cap, la raionul de carne al unui magazin. Dar tocmai secvenţa asta, care ar fi putut să fie un delir masochist, se numără printre cele mai luminoase din film.

După primii doi-trei clienţi, lui Randy începe să-i placă să vîndă carne nu e o muncă atît de rea încît să nu poată fi făcută cu graţie. Oricât de banală ori urâta ar părea America din film nu acest lucru s-a vrut a fi evidenţiat de Aronofsky ci autenticitatea mediului, de la haine ieftine şi tapete groaznice până la rulote-locuinţe. În schimb este prezent mult respect pentru muncă, pentru orice muncă: wrestling, strip-teasing, vândut carne sau cărat lăzi. Filmul poate părea uşor sentimental chiar dacă nu forţează experienţa lui Randy şi a lui Rourke, ca să se conformeze unei morale terapeutice de tipul „e în puterea fiecăruia să-şi construiască viaţa”: Randy nu reuşeşte să şi-o reconstruiască. Dar nici nu cade în cealaltă extremă când, în final, în pofida inimii lui rablagite, Randy se întoarce la încasat bătai în ring, el n-o face ca să se pedepsească pentru că nu e bun la nimic altceva; o face pentru că e cu adevărat bun la asta, iar publicul şi colegii lui o ştiu, astfel că filmul nu priveşte de sus această îndeletnicire. Meciurile de wrestling or fi ele trucate, dar trucarea lor în faţa unui public live cere o anumită fineţe, pe care membrii breslei o apreciază unul la altul: ei trebuie să-şi facă unii altora suficient de mult rău încît să nu jignească publicul, dar nu atît de mult încît să nu mai poată executa repertoriul de figuri acrobatice şi întorsături de situaţie pe care tot publicul li-l cere; trebuie să fie şi cascadori, şi clovni, şi fachiri au de ce să fie mîndri de ce fac.

De remarcat că Randy e un personaj tipic American (sau unul comun, pentru a nu insista prea mult pe ideea de „American dream”), produs al unei societăţi în care individul nu este polivalent. În afara mediului în care performează, se simte dezorientat, în dificultate, aproape pierdut, inadaptabil.

Sper ca prin aceste cronici să pot stârni interesul şi pentru celelalte filme ale regizorului, la fel de bune sau mai mult premiate. Ce am uitat sa menţionez până acum, detaliu semnificativ, e faptul că, la fel ca şi la celelate filme regizate de Darren Aronofsky, pe coloana sonoră sunt piesele lui Clint Mansell. Enjoy!

Filmul poate fi gasit aici sau aici sau poate fi vizionat online aici.

PS: ca de obicei astept cuminte opiniile voastre.