Lectura săptămânii

Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate, Adrian Oprescu

Revenind la gardienii noştri, cu competenţa necesară pentru politici, era unul preferat în unanimitate: Dom’Şef Buşcu. Un ţigan mărunţel, înfipt în cizme. Nu m-am lămurit, cu toate că am făcut unele eforturi, dacă era chiar nebun sau făcea pe nebunul. Toată lumea îl socotea dus cu pluta. Asta făcea să i se treacă cu vederea toanele şi dintr-o parte şi din alta, adesea fiind distractiv. Mă întrebam mereu dacă nu-şi ascundea sub trăsneală neputinţa de a fi rău. Nu vorbea. Ţipa. Adică vorbea ţipând. Tipul avea toane şi comportarea lui era variată şi imprevizibilă.

Într-o dimineaţă, după micul dejun (mălaiul mai mult sau mai puţin fiert, la care i se spunea terci), se aud nişte bătăi în uşa unei celule, din interior. Buşcu ţipă imediat:

- Ce vrei, bă?

Se aude o voce implorând:

- Dom’ şef, fiţi bun şi daţi-mi şi mie un chibrit.

- Ce zici, bă? Vrei cribrit? Pune-i drugu’ băă! (adică zăvorul, care sigur era pus). E criză de cribite! răspunde  Buşcu zbierând şi o ţine cu „ e criză de cribite” până la polonicul de prânz. Buşcu era întotdeauna în voce.

Se întâmpla ca, a doua zi altul, sau poate acelaşi, să ceară iar chibrit şi Buşcu să-i dea, ţipând mereu, neobosit: Ia-ţi cribitu’, băă, ia-ţi cribitu’! Cum sala celularului constituia un bun rezonator, ne bucuram cu toţii de o excelentă audiţie.

Când Buşcu era în toane bune, după polonicul de prânz sau de seară, îl auzeai ţipând la plantoane:

- Băă, luaţi hârdăul şi aduceţi supliment la oameni să mănânce oamenii!

Era nu numai bucuria suplimentului, dar şi faptul că Buşcu ne numea oameni, deşi nu prea mai arătam aşa. Suplimentul de zeamă tulbure se împărţea cu polonicul cel mic, adică cel de terci, care era pe jumătatea celui de prânz şi seara. Se începea dintr-un capăt al celularului şi se termina, fără să ajungă la toţi. Când se mai întâmpla ca Buşcu să fie din nou binedispus, se începea de la celălalt capăt al celularului. Soarta făcea ca cei din mijlocul celularului să nu aibă parte mai niciodată de „supliment”. Trebuiau să mai aştepte ca, după o percheziţie şi mutare în altă celulă, să apuce într-un sector mai favorizat pentru suplimentul lui Buşcu. Micul polonic de aşa-zisă ciorbă era departe de a ne potoli foamea, dar era totuşi ceva în plus.

Altă întâmplare interesantă a fost într-o zi, tot de iarnă, când Buşcu l-a scos la plimbare în curte pe Coposu, care era sortit să fie în permanenţă izolat şi mereu singur în celulă. Îl auzim pe Buşcu ţipând cât îl ţinea gura:

- Un’te uiţi bă, Coposule? Un’te uiţi?

Am sărit la postul de observaţie, adică pe pat la ferestruică, ca şi ceilalţi. Coposu se uita într-adevăr în sus, la una dintre ferestruici. Probabil că cineva îi făcuse un semn sau un „pssst”, cu intenţia transmiterii unui mesaj. Presupun că ţipetele lui Buşcu îl enervau. Coposu continuă să se uite în sus şi-i răspunde calm, dar tare şi apăsat:

- Caut de unde să te spânzur când am să ajung la putere.

Buşcu a rămas un moment surprins. Coposu, chiar scheletic cum era, măsura de două ori cât Buşcu şi ţinea tineta cu mâna, de toarta de sfoară. Buşcu ar fi putut să ceară ajutorul altor gardieni. Era suficient să fluiere. Coposu putea să fie bine chelfănit pentru o asemenea obrăznicie. Dar Buşcu, s-a mulţumit iar să ţipe:

- Aha, crezi că tu, Coposu, eşti deştept şi eu, Buşcu, sunt prost, ăă?

Şi atâta a repetat ţipând întrebarea lui, încât Coposu a putut să se plimbe, calm, mai mult decât i s-ar fi cuvenit. Am crezut că-i va rezerva gheţăria, căci sezonul era propice. Ar fi fost mai grav decât bătaia. N-a făcut-o. Bănuiala mea că Buşcu nu era nebun şi nici în stare să fie rău s-a întărit.

Un fenomen care-i făcea mare plăcere şi lui Buşcu şi, aşadar, şi nouă era vizita unui cioroi, pe care îl chema Gogu. Cred că era mai inteligent  decât semenii lui şi, cu trecerea unor ani şi a unor experienţe pe care le făcuse şi nu le uitase, învăţase că în zilele de restrişte ale iernii putea găsi un ajutor preţios la sectorul politic al închisorii. Gogu venea şi începea să bată cu ciocul în una din ferestuici, insistând până se făcea auzit. Fereastra se deschidea şi cioroiul intra şi se aşeza prietenos pe umărul unuia dintre locatari. El voia să i se dea ceva să-şi potolească foamea şi politicii nu puteau să răspundă cerinţelor lui. Dar Gogu era favoritul lui Buşcu, pe care-l făcea fericit. Cel care-l primise pe Gogu bătea tare în uşă. Buşcu ţipa imediat:

- Care baţi, bă, acolo?

- Dom’ şef, răspundea cel cu pricina, a venit Gogu.

Buşcu sărea imediat în picioare, mai să iasă din cizme, şi începea iar să ţipe:

- Ce zici, bă? A venit Gogu? Dă-l, bă, încoace! Spune la ce celulă eşti!

Şi Gogu trecea de pe umărul puşcăriaşului pe cel al gardianului. Buşcu îl îndopa bine cu firimiturile rămase de la tăiatul pâinii, până când Gogu se declara sătul. Îşi punea apoi cioroiul pe umăr şi începea să se bălăngăne cu el, de pe un picior pe altul, cât ţinea culoarul celularului. Gogu sta cuminte, participa, mai ales că Buşcu îi cânta:

- Guo-guu, Guo-guu, Guo-guu, Guo-guu…

Şi asta la fiecare pas legănat. Toţi şedeam pe lângă uşi şi încercam să vedem, cât se putea prin unele crăpături, fraternitatea celor doi, când treceau prin dreptul nostru. Era bătaie pe rând şi ne abţineam să nu râdem în hohote. E chinuitor când nu-ţi poţi permite să râzi după pofta inimii. Spectacolul trebuia să fie întrerupt când venea ora mesei. Lui Gogu i se reda libertatea. Cam peste o săptămână ne vizita iarăşi şi aşa o ţinea cât dura iarna. Vizitele lui aveau o bună influenţă asupra toanelor lui Buşcu. Am aflat cu această ocazie că, în afară de un porumbel al Domnului, exista şi un cioroi al Domnului. Numai că el nu anunţa sfârşitul potopului.