Lectura săptămânii

Narcis şi Gură-de-Aur, Hermann Hesse

Vreme îndelungată tentativele de asediere ale lui Narcis nu izbutiră să dezghioace din învelişul ei taina lui Gură-de-Aur. Vreme îndelungată el se strădui, aparent zadarnic, să-l trezească, să-l înveţe graiul în care taina s-ar fi putut împărtăşi.

Povestirile prietenului despre obârşia şi patria lui, nu se închegaseră într-o imagine. Exista în ele un tată, un fel de umbră fără chip, venerată totuşi, apoi mitul unei mame, de multă vreme dispărută sau prăpădită, din care nu mai era decât un nume palid. Treptat, Narcis, versat în desluşirea sufletelor, îşi dădu seama că prietenul său era unul dintre oamenii cărora o parte din propria viaţă li se sustrage, care sub apăsarea unei primejdii sau a unei vrăji au trebuit să se deprindă a uita o parte din trecutul lor.

Recunoştea că simplele întrebări şi poveţe erau aici inutile; recunoştea, de asemenea, că acordase prea multă încredere puterii raţiunii şi că zadarnic vorbise atât de mult. În schimb, rămaseră zadarnice dragostea ce-l lega de prieten şi obişnuinţa de a fi împreună. În ciuda deosebirilor profunde dintre firile lor, amândoi învăţaseră mult unul de la celălalt; se plămădise cu încetul, între ei, alături de limbajul raţiunii, şi un limbaj al sufletului şi al semnelor, astfel cum între două aşezări omeneşti se poate dura un drum larg, pe care trec căruţele şi călăreţii, însă alături de el mai apar numeroase alte făgaşuri lăturalnice, de joacă sau de taină; drumeaguri ale copiilor, poteci pentru îndrăgostiţi, cărări abia luate în seamă ale câinilor şi pisicilor, încetul cu încetul, însufleţita imaginaţie a lui Gură-de-Aur se strecurase pe căi magice în gândurile prietenului său şi în expresia lor, iar acesta, la rândul său, îşi însuşise ceva din felul lui Gură-de-Aur de a înţelege şi a intui fără cuvinte. Se pârguiau încet, la lumina iubirii; noi legături de la suflet la suflet, cuvintele veneau abia la urmă. Aşa se închegă într-o zi, neaşteptată de nici unul din ei, o discuţie între cei doi prieteni, într-o zi fără cursuri, în bibliotecă — o discuţie care le puse în faţă dintr-o dată chiar miezul şi rostul prieteniei lor şi aruncă noi lumini asupra unor perspective îndepărtate.

Vorbiseră despre astrologie, care nu se cultiva în mânăstire şi era interzisă, iar Narcis spusese că astrologia este o încercare de a ordona şi a sistematiza multele feluri de oameni, destine şi chemări, deosebite între ele. Atunci Gură-de-Aur interveni:

— Vorbeşti mereu despre deosebiri — cu timpul mi-am dat seama că aceasta este însuşirea ta principală. Când vorbeşti despre marea deosebire care, bunăoară, ar exista între tine şi mine, atunci îmi pare că ea nu constă în nimic altceva decât tocmai în ciudata ta obsesie de a găsi deosebiri!

Narcis:

— Fireşte, ai pus punctul pe i. În fapt, pentru tine, deosebirile nu sunt prea importante, pe când mie mi se par singurul lucru important. Eu sunt, după fire, cărturar, chemarea mea este ştiinţa. Şi ştiinţa nu este nimic altceva decât, pentru a cita cuvintele tale, „obsesia de a găsi deosebiri”. Nici nu i s-ar putea defini mai bine esenţa. Pentru noi, oameni ai ştiinţei, nimic nu este important decât constatarea unei deosebiri, ştiinţă înseamnă arta de deosebi. De pildă, a găsi la fiecare om trăsăturile care deosebesc de ceilalţi, înseamnă a-l cunoaşte.

Gură-de-Aur:

— Ei, da. Unul poartă încălţări ţărăneşti şi e ţăran, celălalt poartă coroană şi e rege. Acestea sunt, într-adevăr, deosebiri. Dar le pot vedea şi copiii fără nici un fel de ştiinţă.

Narcis :

— Dar dacă ţăranul şi regele poartă acelea; straie, copilul nu-i mai deosebeşte.

Gură-de-Aur:

— Nici ştiinţa.

Narcis:

— Ba poate că da... Admit că, ea nu e mai deşteaptă decât copilul, are însă răbdare mai multă, nu se opreşte la acele caracteristici care sar în ochi.

Gură-de-Aur:

— Aşa procedează şi orice copil inteligent. Îl va recunoaşte pe rege după priviri sau după ţinută. Pe scurt, voi, învăţaţii, sunteţi trufaşi, ne socotiţi mereu mai proşti pe noi, ceilalţi. Poţi fi foarte deştept chiar dacă te lipseşti de ştiinţă.

Narcis:

— Mă bucur că începi să înţelegi lucrul acesta, în curând vei mai înţelege, că nu la inteligenţă mă refer când vorbesc de deosebirea dintre tine şi mine. Nu spun : eşti mai inteligent sau mai prost, mai bun sau mai rău. Spun doar: eşti altfel.

Gură-de-Aur :

— Asta-i uşor de priceput. Dar tu nu vorbeşti numai despre deosebiri în ce priveşte însuşirile, vorbeşti adeseori şi despre deosebiri între destinele, între chemările noastre. De ce, de pildă, ai avea tu altă chemare decât mine? Eşti, la fel ca mine, creştin, te-ai hotărât, la fel ca mine, pentru viaţa monahală, eşti, la fel ca mine, un copil al Tatălui milostiv din ceruri. Scopul nostru, al amândurora, e comun: mântuirea veşnică. Şi chemarea noastră e comună : întoarcerea la Dumnezeu.

Narcis:

— Foarte bine. În manualul de dogmatică, bineînţeles că fiecare om este aidoma celuilalt, în

viaţă însă nu. Mi se pare mie, sau apostolul preferat al Mântuitorului, la pieptul căruia se odihnea, şi celălalt apostol, care l-a trădat — nu puteau avea, amândoi, aceeaşi chemare ?

Gură-de-Aur:

— Eşti un sofist, Narcis ! Pe calea aceasta nu ne apropiem nicidecum unul de altul.

Narcis:

— Noi nu ne apropiem unul de altul pe nici o cale.

Gură-de-Aur :

— Nu vorbi astfel!

Narcis :

— O spun serios. Nu este de datoria noastră să ne apropiem unul de altul, tot aşa cum nu se apropie soarele şi luna sau marca şi uscatul. Noi doi, dragă prietene, suntem soare şi lună, suntem mare şi uscat. Scopul nostru nu este de a ne contopi unul într-altul, ci de a ne recunoaşte reciproc şi a învăţa să vedem şi să respectăm fiecare în celălalt ceea ce e contrariul şi completarea sa.
Impresionat, Gură-de-Aur rămase cu fruntea plecată, faţa i se întristase.

În sfârşit, zise:

— Aceasta-i pricina pentru care, de atâtea ori, nu-m iei gândurile în serios?

Narcis şovăi puţin cu răspunsul. Apoi zise cu voce limpede şi dură:

— Aceasta este. Crede-mă, iau în serios fiecare nuanţă a glasului tău, fiecare gest, fiecare zâmbet. Dar gândurile tale le iau nu puţin în serios. Iau în serios, la tine, ceea ce recunosc ca esenţial şi necesar. De ce anume ţii neapărat să se acorde atenţie deosebită gândurilor tale, când ai atâtea alte daruri ? Gură-de-Aur zâmbi amar.

— Am spus-o doar, dintotdeauna m-ai socotit un copil!

Narcis rămase ferm.

— O parte din gândurile tale le socotesc gânduri de copil. Adu-ţi aminte, adineauri am convenit că un copil deştept nu trebuie defel socotit mai prost decât un cărturar. Însă când un copil vrea să aibă un cuvânt de spus despre ştiinţă, cărturarul bineînţeles că nu-l va lua serios.

Gură-de-Aur strigă impetuos:

— Chiar şi când nu vorbim despre ştiinţă, zâmbeşti pe seama mea! Te porţi mereu de parcă toată evlavia, toate strădaniile mele pentru a progresa la învăţătură, dorinţa mea de a îmbrăca rasa monahală ar fi simple copilării!

Narcis, îl privi sever:

— Te iau în serios, atunci când eşti Gură-de-Aur. Da tu nu eşti întotdeauna Gură-de-Aur. Nu-mi doresc nimic altceva decât să devii Gură-de-Aur pe de-a întregul. Tu nu eşti cărturar, nu eşti călugăr — un cărturar sau un călugăr se pot făuri dintr-un lemn mai puţin preţios. Tu crezi c-ai fi prea puţin învăţat pentru gustul meu, prea puţin logician sau prea puţin pios. Ei nu, pentru mine eşti prea puţin tu însuţi!