În mine câteodată
În mine câteodată eu simt: se face noapte,
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă,
Strigări necunoscute şi cântece şi şoapte
La casa mea colindă.
În mine câteodată ţărani cu zeghea sură
Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul
S-amestecă de-a valma roind în bătătură
Şi vin să-şi ţie sfatul...
În mine câteodată grea liniştea se lasă,
Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie,
În vreme ce un popă cu barba cuvioasă
Slujeşte-o liturghie...
În mine câteodată eu simt: se face noapte,
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă,
Strigări necunoscute şi cântece şi şoapte
La casa mea colindă.
În mine câteodată ţărani cu zeghea sură
Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul
S-amestecă de-a valma roind în bătătură
Şi vin să-şi ţie sfatul...
În mine câteodată grea liniştea se lasă,
Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie,
În vreme ce un popă cu barba cuvioasă
Slujeşte-o liturghie...
Mama
E plin în jur de noi muzeul,
Şi pare-un templu minunat,
În care mii de robi ai vieţii
Vin să se spele de păcat.
Sunt călători din largul lumii,
Ce-au pribegit pe ocean,
Să-şi scalde ochii în lumina
Din pânzele lui Tizian.
Stau toţi cu mintea-ngenuncheată
Şi-i mut cucernicul popor,
Eternitatea prinsă-n cadre
Îşi poartă sfântul ei fior.
Învins de taina mare-a clipei,
Se-nchină sufletul supus
În faţa veşnicei icoane
Cu răstignirea lui Isus.
Ce blând se uită chinuitul
De sub cununa lui de spini,
Lumina resemnării mute
E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-l dor piroanele din carne,
Zâmbeşte paşnic, iertător,
El ştie că de veci învie
Acei ce pentru alţii mor.
La poala crucii e Maria,
Şi-n chipul ei, nespus de trist,
A zugrăvit un chin sălbatic
Penelul meşter de artist.
Ea-şi frânge mâinile şi geme,
În gândul ei a-ncremenit:
Nu Dumnezeul, care-nvie,
Copilul ei, care-a murit.
O vad şi mă întreb, pe gânduri,
De rostul nepătrunsei firi:
De ce şi chinul unei mame
E-n preţul unei mântuiri?
O vad şi simt în suflet patimi
Din traiul nostru măsurat,
Toţi răstigniţii mici ai sorţii
Pe rând, în minte, mi s-abat…
Şi stau pierdut… În jur de mine
Se schimb-al oamenilor val…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce-o fi făcând acum o mama
Acolo-n satul din Ardeal?…
Şi pare-un templu minunat,
În care mii de robi ai vieţii
Vin să se spele de păcat.
Sunt călători din largul lumii,
Ce-au pribegit pe ocean,
Să-şi scalde ochii în lumina
Din pânzele lui Tizian.
Stau toţi cu mintea-ngenuncheată
Şi-i mut cucernicul popor,
Eternitatea prinsă-n cadre
Îşi poartă sfântul ei fior.
Învins de taina mare-a clipei,
Se-nchină sufletul supus
În faţa veşnicei icoane
Cu răstignirea lui Isus.
Ce blând se uită chinuitul
De sub cununa lui de spini,
Lumina resemnării mute
E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-l dor piroanele din carne,
Zâmbeşte paşnic, iertător,
El ştie că de veci învie
Acei ce pentru alţii mor.
La poala crucii e Maria,
Şi-n chipul ei, nespus de trist,
A zugrăvit un chin sălbatic
Penelul meşter de artist.
Ea-şi frânge mâinile şi geme,
În gândul ei a-ncremenit:
Nu Dumnezeul, care-nvie,
Copilul ei, care-a murit.
O vad şi mă întreb, pe gânduri,
De rostul nepătrunsei firi:
De ce şi chinul unei mame
E-n preţul unei mântuiri?
O vad şi simt în suflet patimi
Din traiul nostru măsurat,
Toţi răstigniţii mici ai sorţii
Pe rând, în minte, mi s-abat…
Şi stau pierdut… În jur de mine
Se schimb-al oamenilor val…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce-o fi făcând acum o mama
Acolo-n satul din Ardeal?…
Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră...
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră...
De-atunci atâtea nopţi trecură,
Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte...
Din câte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte...
Dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Şi-o să-mi vorbească totdeauna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu