Miercuri, 20 octombrie 1976
Ieri, am vorbit despre rugăciune şi Liturghie. O conferinţă îndreptată împotriva falsei religii şi falsei spiritualităţi „cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea" (Isaia 6:9). Acest verset se referă tocmai la ortodocşii de azi: majoritatea dintre ei vor ceva diferit, văd şi aud altceva, diferit de ceea ce le oferă Biserica spre a vedea şi a auzi, de ceea ce Biserica ne cheamă să iubim.
Joi, 28 octombrie 1976
Identificarea credinţei, a creştinismului, a Bisericii cu evlavia, cu religiozitatea sentimentală şi fanatică. Am obosit să tot discut despre legi, spiritualitate, toată această teamă, sclavie şi obtuzitate. Viaţa, împărăţia lui Dumnezeu, coborâte la nivelul unei obtuzităţi pioase. Dincolo de aceasta, un interes nesfârşit pentru sine, pentru propria spiritualitate. De ce este aşa de atrăgătoare pentru atât de mulţi oameni?
Mă gândesc la cuvintele unui poet rus: „dar atunci cuvintele: o floare, un copil, un animal...” în timp ce privesc dincolo de fereastră copacii aurii, străpunşi de lumina soarelui, o pisică, copiii întorcându-se de la şcoală. Toate acestea mă trimit cu gândul la Dumnezeu, mai mult decât discuţiile teologice şi religioase. îmi vine în minte o altă întrebare: „cine a zis că omul trebuie să facă ceva pe acest pământ?” Motto-ul cărţii Service Inutile a lui Henry de Montherlant, pe care am citit-o la vârsta de 13 ani şi n-a impresionat pentru totdeauna.Evanghelia este destul de clară: atât sfinţii, cât şi păcătoşii îl iubesc pe Dumnezeu. Oamenii „religioşi" nu-L iubesc şi, ori de câte ori Ii se iveşte ocazia, îl răstignesc.
Am petrecut două ore în oraş. Texte radiofonice, cumpărături, New York-ul acoperit de un cer albastru, strălucitor. Cele mai multe feţe ale oamenilor par îngrijorate...
Miercuri, 3 noiembrie 1976
Carter a câştigat alegerile. Mi-am petrecut seara urmărind statisticile. Mi se pare că toţi cei care au votat pentru Carter au fost cei care doreau o schimbare; toţi aceia care duceau o viaţă grea în interiorul sistemului (negrii); aceia care doreau o bunăstare garantată (sindicatele); aceia care cred în acele garanţii şi schimbări şi le susţin (intelectualii); şi, în cele din urmă, aceia care privesc totul prin ochelari coloraţi (utopicii). Carter a câştigat la limită; a primit doar un sfert din voturi. Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-i urmărim cariera. Cum va acţiona, odată ce a primit puterea?
După atâtea ore petrecute în faţa televizorului, sunt destul de impresionat de acest sistem care curăţă politica de ceea ce ar face-o dăunătoare: ura! Acesta este miracolul american, în timp ce minciuna Americii, păcatul ei originar constă în cultul bogăţiei şi al negării sărăciei. Mai precis: fericirea este imposibilă fără avere; fericirea este identificată cu succesul. Aşadar, indiferent de ce se spune, în realitate, America nu respectă omul sărac, deoarece existenţa lui este ruşinoasă, îngrozitoare, precum o boală misterioasă. Astfel că, primul mit esenţial este credinţa că fiecare sărac poate obţine (acumula) bogăţii „se poate îmbogăţi". Acum, că acest mit s-a prăbuşit, un alt mit i-a luat locul: societatea trebuie să-i îmbogăţească pe cei săraci, trebuie să le poarte de grijă, iar polemica dintre republicani şi democraţi constă doar în modul cum trebuie făcute acestea.
Cei de stânga luptă, întotdeauna, împotriva proprietăţii private, văzând în ea originea tuturor relelor, neînţelegând că sentimentul proprietăţii este unicul mod de a-i apăra pe oameni de puterea demonică, absolută a banilor. în sistemul capitalist, banii nu constituie o proprietate. Oamenii nu deţin controlul asupra banilor, ci banii îi controlează pe ei. In jargonul „modului de viaţă american", o casă nu este căminul meu, viaţa mea, aerul pe care îl respir, căldura mea. Ci este o valoare abstractă, o investiţie. Dacă valoarea ei creşte, pot şi trebuie să o vând. Ar fi o prostie să n-o vând, după cum tot o prostie ar fi să nu investesc banii pentru a-i înmulţi!
Proprietatea este ceea ce poţi iubi. Iar dragostea este atât darnică, cât şi posesivă. Omul dă, cu scopul de a avea tot mai mult. Doar acela care are proprietatea lui poate înţelege profunzimea şi puterea darului. Dragostea înseamnă să dai de bunăvoie. Eu pot dărui doar ceea ce-mi aparţine, proprietatea mea. Iar darul nu anihilează proprietatea, ci o sporeşte de mii de ori.
Luni, 24 ianuarie 1977
Gânduri dureroase despre Biserică, despre destinul Ortodoxiei. în fond, există două poziţii. Una -poziţia destul de clară a Bisericii Ruse din exil şi a Vechilor Credincioşi. Păstrarea, apărarea Bisericii nu doar împotriva răului, dar şi de lumea ca atare, de lumea contemporană. Nici o analiză - totul, fiecare stikhera este la fel de important Cealaltă poziţie este a noastră Dar care este ea? Ce ne cere, în viaţă, sensul pe care-1 întâlnim în spatele formei'? Ce-i de făcut? în cadrul primei poziţii, lumea este inclusă în Biserică, nu lumea noastră, lumea contemporană, ci „trecutul" (obiceiuri, tradiţii, etc.). în poziţia noastră, lumea nu este inclusă în Biserică, deoarece noi dorim realitatea. Dar cum trebuie sa acţionăm în această lume reală? Ce oferim noi atunci când spunem: iată planul minunat al lui Dumnezeu cu lumea, cu omul, cu viaţa. Du-te şi trăieşte potrivit lui! Dar cum? Treptat, Ortodoxia devine neurotică, oamenii se agită căutând răspunsuri, dar ele nu pot fă găsite sau, mai degrabă, răspunsul este atât de general, încât oamenii nu ştiu să-1 aplice vieţii lor. Aceasta este cruda realitate mereu prezentă în conştiinţa mea.
Marţi, 22 februarie 1977
Odată cu trecerea anilor, sunt tot mai conştient de timp, de curgerea lui, de schimbarea lui. Astfel, de exemplu, acele două zile petrecute la Anya în lumina familiei şi a casei sale: amintindu-mi acele zile, le transform în fericirea care mi se da prin ele ca o hrană absolut necesară şi nepreţuită. Darurile pe care nu le apreciem, deoarece ni se par atât de neînsemnate - sunt singurele autentice - precum drumul spre casă făcut printre nămeţii de zăpadă după o minunată slujbă a vecerniei. Toate: zăpada luminată pe alocuri de luminile străzii, ferestrele cu lumini blânde, micuţa Alexandra rostogolindu-se prin zăpadă, sunt daruri ale lui Dumnezeu - toate de la Dumnezeu; toate vorbesc despre El.
Orice început este greu, de exemplu, începutul Postului Mare. „Nu am chef să fac asta". Ceea ce este absolut necesar, la început, este să ai răbdare. „Prin răbdarea noastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21:19). Să ai răbdare înseamnă să treci peste acest „nu am chef - nu prin a ne forţa să „vrem", ceea ce ar fi imposibil şi fals, ci acceptând, supunându-ne, ascultând. Şi răbdarea este, mai repede sau mai târziu, transformata în dorinţă. Iar ceea ce nu am dorit se transformă în fericire, în deplinătate, în dar.
Vineri, 25 februarie 1977
Mi se pare ciudat cum ceea ce scriu şi mi se pare zadarnic începe să „lucreze" în mine într-un mod misterios. Ca şi cum aş dormi, inima şi mintea fiindu-mi treze: aşa se întâmplă şi cu Unity of Faith. Ma aflu într-o beznă totală şi, brusc, se face lumină. Uimitor cum pot trăi viaţa întreagă, repetând cuvintele altcuiva ca şi cum ar fi ale mele. Dar totul se schimbă atunci când cuvintele pe care le-am folosit în viaţă devin, dintr-o dată, „ale mele".
Ieri, s-a citit pentru ultima data Canonul. O mulţime de preoţi. Un episcop grec. Sper că Pastele va fi, acum, mai luminos şi va deveni ceea ce ne cheamă şi pe noi să fim: lumină, eliberare de sub povara păcatului.
Miercuri, 6 aprilie 1977
Tocmai am terminat de citit „Gates of Eden" a lui Dickstein şi m-am gândit că, alături de cursuri comune precum „Great Western Ideas" („Marile idei occidentale"), ar fi util să predau un curs intitulat „Great Western Errors" („Marile greşeli occidentale") care să urmeze aproximativ acest plan: Rousseau şi „Natura" cu majusculă N, Iluminismul şi „Raţiunea", majuscula R şi, în cele din urmă, Freud şi „Sexul", majuscula S - cu menţiunea că principala greşeală a acestora este tocmai majuscula care transformă aceste cuvinte într-un idol, într-o tragică pers pro toto. Să arăt toate acestea ca pe un creştinism divizat şi să arăt vina majoră pe care au avut-o creştinii în această fragmentare. Vina nu este una pur ideologică, ci, înainte de toate, este o vină practică şi spirituală (integrarea în lume, acceptarea funcţiilor unei religii naturale, negarea eshatologiei, pe de o parte, şi acel hic et nune, pe de altă parte). Păcatul a fost dizolvat într-o concentrare meschină de amănuntele lipsite de importanţă. Nu ne dăm seama ca meschinăria - chiar morală - este un păcat, este aversiunea faţă de Dumnezeu, respingerea lui Dumnezeu, însă meschinăria este mai uşoară, religia este mai uşoară. O întrebare rămâne fără răspuns (nu are răspuns?): la ce să-i chemăm pe oameni? Ce să-i învăţăm? Cred că ar trebui să începem cu trupul. în trup, totul este sortit comunicării, cunoaşterii, comuniunii: sentimente, ochi pentru a vedea (ce?), urechi pentru a asculta şi a auzi (ce?), etc. Se face o mare greşeală atunci când totul este redus fie la raţiune, fie la sentimente. Raţiunea ne împiedică să vedem şi să auzim, deoarece îl transforma pe „celălalt" - dat, văzut, rostit - într-un obiect raţional. Sentimentele se concentrează pe ele însele, transformând totul în narcisism. în amândouă, raţiune şi simţire, se află o deviere, o singurătate, un păcat. Important este, desigur, ce trebuie să auzi şi să vezi - acesta este acel hic ei nune (aici şi acum) care revelează veşnicia acum. Este realizarea „împărăţia lui Dumnezeu este în voi...".
Joi, 7 aprilie 1977
Sunt tot mai convins de faptul ca nimic, absolut nimic nu se realizează, nu se soluţionează prin discuţii, dispute, dezbateri - o aberaţie a zilelor noastre. îţi vine greu să-ţi imaginezi pe Tolstoi, Rembrandt sau Shakespeare la vreun colocviu dedicat tendinţelor artei contemporane. Tot ce convinge sau îi converteşte pe ceilalţi se dezvoltă în singurătate, într-o linişte creativă, niciodată, în vorbărie. Aceasta nu înseamnă că un creator nu trebuie sa aibă o viziune universală - trebuie să o aibă. Greşeala vremurilor noastre este încrederea în cuvinte ce duce Ia devalorizarea lor completa. Unii ar zice: „dar dialogurile lui Platon?" Lisă ele vin tocmai în sprijinul celor spuse de mine. Aceste dialoguri nu sunt doar înregistrarea unei dezbateri particulare, ci demonstrarea unei dezbateri ideale în care fiecare cuvânt îşi are propria-i greutate şi în care totul se bazează pe ascultarea celuilalt.
O discuţie reală a devenit imposibilă, deoarece subiectele au devenit accidentale, arbitrare fără a fi justificate în vreun fel. O conversaţie autentică presupune justificarea, necesitatea subiectului discutat. Subiectul este obiectiv şi totul se structurează organic în jurul lui. în cele din urmă, în această lume, tot ce nu este legat de „singurul lucru necesar", care este despărţit de el, este gol, inutil, dăunător. „Dar căutaţi mai întâi împărăţia Iui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6:33). Este principiul metodologic de bază, singurul posibil.
Vineri, 8 apriUe 1977
Totul este aşa cum trebuie să fie în aceste zile deosebite. în unele momente, eşti pătruns de ceea ce se rememorează şi se sărbătoreşte. Imposibil, nemaiauzit, dacă te gândeşti la aceasta. Săptămâna Patimilor „cumulează", oarecum, întreaga viaţă. Un lucru este clar: aceste zile sunt o judecată nemiloasă a tuturor. Este Păcatul şi Răul în adevăratul sens al cuvântului. Iar Iuda - care „n-a vrut să înţeleagă" sunt eu, suntem noi, întreaga lume. Mi se pare că se închide un ciclu în istoria religiei - este timpul judecaţii. Ce va rămâne depinde de ce va fi acceptat, recunoscut şi considerat a fi sensul acestei judecăţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu