O prezentare nu prea succintă a crezului meu.

Se întîmplă să fiu tînăr, în plină manifestare a unui secol despre care cineva(Andre Malraux) a prezis că " va fi religios, sau nu va fi deloc". Stau şi mă gîndesc unde se ascunde această dimensiune a religiei. În ce cută, în ce rid al ireversibilului timp? Privesc în jur şi văd o amnezie dramatică care metamorfozează chipurile în feţe descărnate, vampirice. O amnezie care aruncă cu balast şi decădere peste oglinda originii noastre. O zvîrcolire dementă a profanului care aruncă stînci şi abrupturi peste un sacru ignorat. Sau poate sunt şi eu un sunet, un ecou maniac, obsedat de o nostalgie inexistentă. Poate sunt şi eu un zombi al acestui secol XXI, o carcasă de carne şi oase, o fiinţă suferindă de handicap spiritual, incapabilă să simtă dimensiunea transcendenţei...
Cert este că o mînă grotească (de căpcăun sau poate de neanderthalian) a inversat verticalitatea [îmi permit o mică paranteză pentru a prezenta această verticalitate... De observat extraordinarul simţ al sensibilităţii elline, nu în filosofia şi în dilemele pe care le ridică, ci în dimensiunea lingvistică. În greaca veche omul era definit ca "antropos", care în traducere liberă ar suna cam aşa "cel (fiinţa)care priveşte în sus". Greu de crezut că aproximativ cu 2 mii de ani înainte de Hristos oamenii umblau cu gîturile arcuite dureros înspre cer. Mai probabilă este poeticizarea cuvîntului ellin pentru a defini,, nu lucrul, ci esenţa din spatele lucrului. Astfel că omul devine un zvîcnet, o dreaptă contorsionată înspre un loc din care îşi are esenţa. Omul este astfel vertical, intră într-un spaţiu al tinderii, al depăşirii unei anumite condiţii. Rezultă de aici o încercare a omului de a verticaliza, de a însuşi conceptele şi abstracţiunile izvorîte din interiorul său , cu verticalitate. ] Urmările ... ei bine, urmările sunt prezentul. Oameni care se preling înspre un punct contopit sălbatic cu întunericul genunilor, oameni care strigă sus şi tare că despică cu capetele lor, bolta şi constelaţiile. De cealaltă parte nişte omuleţi care se plimbă nervoşi, cu melonul atîrnîndu-le caraghios în varful capului, neînţelegînd că accederea se află la un pas distanţă de tălpile lor intelectuale. Cam aşa se prezintă lumea după nenorocita inversare a verticalităţii.

Uneori mă simt subţire, cam la fel cum se simţea respectabilul hobbit Baggins. Tors de un fuior mult prea subţire... Am un gol, de parcă axa timpului s-a frînt brusc în dreptul mileniului 2. Nu simt asaltul undelor nisipoase, clepsidrice ale cronosului. Tot ce se întîmplă este atemporal, haotic, sub zodia sumbră a unui "turn Babel". Am înjunghiat Timpul şi fiecare atom, fiecare por, fiecare particulă de praf sunt îmbibate cu esenţa lui efemeră. Suprafaţa lumii s-a contorsionat de la atîta îmbuibare cu temporal. Şi a rămas Terra, o planetă naufragiată în vid. O fărîmă din ce a fost cîndva bătaia firească a unui orologiu. Şi noi, flori de carne şi sînge ale unei grădini părăsite...pentru că am ucis Timpul, pentru că ne-am ucis pe noi într-o încercare disperată de a ne aduna sinele, de a-l recunoaşte. Aşa simt eu "nu va fi"-ul secolului XXI.

Undeva în spatele statuii unui rege al deşertului, în spatele unei frunze de lotus, în spatele unui rit străvechi, în spatele unei coloane greceşti, undeva între nişte falduri antice de mătase se găseşte crezul meu, catalizatorul acelui dor sălbatic, care smulge tînguirile nomazilor la ceasurile înserării...

Am 18 ani, mă confrunt cu zbaterea delirantă a îngerului adolescentin care are o aripă mare şi una mai mică, trăiesc într-o ţară în care snobismul are înîietate, prin care se perindă nostalgici ai unui regim totalitar, în care rădăcinile demnităţii se înlănţuie spasmodic în jurul oaselor unor vajnici voievozi. O ţară care îşi cară munţii, cîmpiile, rîurile cu ajutorul unor amintiri. Şi atît! Doar o îmbrăţişare pătimaşă între un Orient mitic şi un Occident sterilizat. În această ţară trăiesc eu, în aceste vremuri, în acestă lume insuportabil de secţionată. Tind să devin un pesimist incurabil, un om închis între nişte sumbre realităţi, cu teama de a nu deveni(sau de a fi deja) o creatură care dă bezmetic din mîini după propria esenţă.

Cu toate acestea cred, cu o naivitate absolută, că această diformitate a lumii se transfigurează, se metamorfozează în faţa unei entităţi, în faţa unei dimensiuni sacre din care am băut înainte de cădere: Frumosul. Iată o forţă care ne pune în mişcare esenţa celestă, fărîma de altoi ceresc, lipită cu răsuflare divină. Frumosul, matricea care îşi găseşte corespondentul, sensul în irizaţiile străvechi ale sufletului. Poate este un secol al decăderii, un secol al rătăcirii, al marilor conspiraţii, al denigrării normalităţii... O să spun doar atît: e caraghioasă încercarea omului de a se cocoţa pe o constelaţie. Dar e frumos(omul) .