Moment liric la cub: Ioan Alexandru

Agapia, iubirea va rămâne
 

Iar stelele de vor pieri pe cer
Şi amorţi-vor umbrele-n ţărână
Şi s-ar întoarce toate în mister
Agapia, iubirea va rămâne

De va pieri credinţa pe pământ
Şi fiece nădejde va apune
Şi s-or trezi pustiile pe rând
Agapia, iubirea va rămâne

Lăcustele pe cai de-or năvăli
Şi-nroşi-vor apele-n fântâne
Şi cerurile de s-or desfrunzi
Agapia, iubirea va rămâne

Iar morţii de vor învia
Şi de-ar începe raiurile mâine
Şi îngerii vederii s-ar lua
Agapia, iubirea va rămâne

Ea singură în lume-i mai presus
De-mpuţinare şi de devenire
Fără-nceput şi fără de apus
Agapia, iubire din iubire

Pe-un râu în munţi în inima Moldovei
Strămoşii mei au picurat un schit
Şi-n umbra lui pe clopotele slavei
Cu duhul sfânt pe veci s-au logodit

Şi-au început cântările în şoapte
Şi-mpodobirea cortului uşor
Când pogorî-va Mirele în noapte
Să afle-aprinse candelele lor.

Să nu-şi zrobească blândele călcâie
De-ntunecimea stâncilor pustii
Miroase varsă munţii de tămâie
Şi privegherea sfintelor chilii.

Şi-n ctitorie-nşiruiţi în strane
Să ţină paradisului de uşi
Zugravii reţinut-au în icoane
Pe cei mai blânzi dintre părinţii duşi

Ce este pustia?

Ce este Pustia? Poetul a întrebat
De tunet într-un miez de noapte
Şi tunetul cu trăsnet a răspuns
Prin clopotele turnului uscate.

O, vai Pustia!-pergament ceresc
Întins între Izvor şi Mare
Sub care fluviile umblă dedesubt
Pline de taină şi de renunţare.

Grele cât lumea, întunecate, reci
Puhoaie crude clipocind străine
Înaintează ca şi cum ar sta
Şi curg precum ar izvorî din sine.

Şi nu se strică şi nu-s moarte căci
Ochiul Pustiei veghează
Lumini eterne coborând
Pe dedesubt din focul de amiază.

Suntem clădiţi pe Marele Izvor
Ce urcă-ntruna şi coboară
Pustia se întinde între noi şi el
Cu uriaşe pietrele-i de Moară.

Împinşi şi-atraşi fără-ncetare
Izvorul din adâncuri şi cu cel de sus
În noi le macină Pustia
Spre răsărit şi spre apus.

Şi rostul nostru fi-va peste veac
De-a-nainta cu teamă în tăcere
Să nu se prăbuşească din înalt
Pustia marilor mistere.

Poetului i-a fost încredinţat
Pustia s-o iubească şi străbată
Întemeind din vămi în vămi
Albastru câte-un ochi de foc în piatră.

De la-nceputul lumilor pornit
Se face că întreabă şi nu ştie
Cum se scufundă totul ne-ncetat
Împărăţie după-mpărăţie.

Poetul şi Pustia, pururi fraţi
Porniţi în căutare prin Pustie
Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi
Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.

Clopotele 
 

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim
plângând într-una.
Din lacrimi facem clopote şi le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
Primăvara semănăm în arbori şi în stânci
sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume
păsări şi flori cântând în limba lor
acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.

Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.