Okuribito (2008)

Director:

Yôjirô Takita

Writer:

Kundô Koyama

Stars:

Masahiro Motoki, Ryoko Hirosue and Tsutomu Yamazaki
 

Won Oscar (Best Foreign Language Film of the Year). Another 32 wins & 6 nominations

Un film de Oscar, deşi nu ar părea la prima vedere, Okuribito/Departures/Plecări seduce cu simplitatea sa. Ecranizare a volumului autobiografic Omul-Sicriu al lui Aoki Shinmon, filmul tratează realitatea ultimă a vieţii, momentul cu care se confruntă inevitabil fiecare persoană pe acest pământ: moartea. Angrenat într-un automatism al vieţii, prins între job şi obligaţii familiale, protagonistul, Daigo Kobayashi,  nu pare să îşi facă prea multe probleme, nici să îşi pună întrebări, până când filarmonica din Tokyo pe care o deservea cântând la violoncel este desfiinţată. Acesta este momentul când realizează că urmase o vocaţie falsă, un destin pe care nu şi-l alese, o povară de care scapă odată cu returnarea scumpului său instrument. Ca atâţia disponibilizaţi se retrage spre orăşelul natal, Yamagata, în speranţa că acolo îţi va începe o nouă viaţă, târându-şi după el şi soţia. Intriga filmului o reprezintă un anunţ din presa locală pentru un loc de muncă extrem de tentant, ce pare la prima vedere o agenţie de voiaj. Şeful firmei îi clarifică lui Daigo că nu este vorba de orice plecări, ci de plecări împăcate (un fel de Flori, Lacrimi şi Durere/Vrei nu vrei tot la noi ajungi), iar jobul constă într-o combinaţie între make-up artist şi cioclu.

Deloc lipsit de umor, regizorul caută să facă o dublă iniţiere: a eroului şi a spectatorului în lumea morţii pe care o găseşti la orice pas, şi pe care ajungi să o identifici în tot ceea ce te înconjoară. Descoperirea este dureroasă şi înfiorătoare. Omniprezenţa morţii îl împinge pe Daigo să aleagă viaţa, dezlănţuindu-se sexual (o scenă pe măsura unei ziceri de-a lui Cioran), şi îmbrăţişându-şi propriul trecut de care s-a înstrăinat. „De ce să te chinui atât dacă oricum vei muri?” pare să fie întrebarea pe care o adresează întregii naturi în căutarea unui sens al vieţii în general şi al vieţii lui în special. Mulţumirea sufletească, împăcarea pe care o vede pe chipul rudelor celor decedaţi după procesarea subiecţilor, îl determină să creadă că acesta este un sens, că poate într-adevăr aceasta este vocaţia lui (Slujba asta ţi-a fost dată de sus! –îi spune şeful la un moment dat).

Prietenii şi soţia îi tot pun în vedere că are nevoie de un loc de muncă decent, „o slujbă adecvată”, o slujbă normală, iar piatra de încercare este de a-i face să accepte ideea că şi-a găsit în sfârşit vocaţia şi de a-i convinge să-şi depăşească prejudecăţile. Argumentul „cu toţii murim […] moartea în sine e normală” (undeva mai târziu se va enunţa ecumenismul morţii şi caracterul nediscriminatoriu) nu reuşeşte să convingă pe nimeni, motiv pentru care este abandonat de toţi, inclusiv de partenera de viaţă (o veţi recunoaşte pe Ryoko Hirosue din Wasabi/Un poliţist cu capsa pusă). Restul poveştii rămâne să îl descoperiţi vizionând filmul, care poate fi în sine un documentar sociologic, înfăţişând tragediile din spatele fiecărei „procesări”, porţi de trecere către un alt mod de existenţă, acompaniate de câteva replici inteligente (parcă luate din Dogmatica lui Stăniloae), dar şi de o coloană sonoră de excepţie.

Vizionare plăcută!

P.S. Dat fiind faptul că fişierul este destul de mare de această dată doar vă îndrum spre locurile unde puteţi găsi filmul ( aici, aici şi aici )! Sau mai bine de aici!