Requiem

Nu am vrut niciodată să fim prea apropiaţi, deşi vedeam că tânjeşti să ne întâlnim, să stăm de vorbă, să depănăm amintiri sau să ne facem planuri pentru următoarea vacanţă. Îmi amintesc cum te evitam şi îi spuneam mamei să-ţi transmită că nu sunt acasă când ne sunai! Îmi amintesc cum găseam mereu un pretext când mă prindeai şi cum încercam să te amân şi îţi promiteam câte în lună şi stele ca să scap de tine. Îmi amintesc că nu ţi-am fost niciodată partenerul loial de care aveai uneori nevoie, nici umărul pe care să plângi când cuţitul ajungea la os! Acum, toate invitaţiile tale, adresate cândva, stau ca lamele înfipte în carnea memoriei mele, mă agresează şi mă rănesc. De m-ar răni măcar pe cât am făcut-o eu!
Mă dor pentru că abia acum am înţeles de ce ai insistat atât de mult iar eu nu pricepeam sau am ales să nu pricep, preferând orbirea decât să privesc cu adevărat în sufletul tău ce suspina după alinare. Ar fi inutil să mai scriu ceva, dragul meu Cristi, decât: iartă-mă! Te rog, iartă-mă!

Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească cu drepţii!