S-ar putea ca ipocrizia morală să fie maladia cea mai răspândită a speciei, un fel de „gripă“ generalizată, a cărei malignitate, deşi tocită prin chiar comuna ei frecvenţă, e capabilă, la răstimpuri, de virulenţe neaşteptate. E o maladie din rândul acelora de care nu se moare, dar de care nu se scapă până la sfârşitul vieţii. Un obiect ideal de studiu pentru „minimalismul" etic, care, în definitiv, nu se ocupă de bolile mortale, ci de suferinţele cronice.
Ipocritul confundă morala cu discreţia. Drama lui nu e că se simte mereu îndemnat să greşească, ci că nu-şi poate camufla perfect greşeala, că nu-şi poate ţine turpitudinile la o convenabilă distanţă de gura lumii. Nu actul blamabil e ruşinos, ci eventuala lui publicitate. Ipocritul e un campion al salvării aparenţelor. Valorile lui extreme par a fi demnitatea personală, buna-cuviinţă, civilizaţia raporturilor cu ceilalţi. Pentru a obloji aceste valori, nici un preţ nu e prea mare. În asta constă patosul unui astfel de personaj: el are cultul — formal — al propriei „imagini“, dar, în acelaşi timp, o viziune distorsionată a mijloacelor optime prin care această imagine trebuie menajată: dominării de sine, el îi preferă ambalajul cochet al sinelui, asigurarea unei eficiente exteriorităţi de protocol. Ipocritul nu-şi regretă relele: „se jenează“ doar de existenţa lor şi mai ales de ecoul lor posibil în conştiinţa altora. Soluţia e disimularea. Şi — în paralel — un interminabil şi complicat demers al autoîndreptăţirii. Ipocritul care nu sfârşeşte într-o totală învoială cu sine, în uitarea igienică a oricărei vinovăţii, e un ipocrit de duzină. Ipocritul de anvergură nu se mulţumeşte a-şi falsifica portretul în ochii celorlalţi: marea lui reuşită e să şi-l falsifice în chiar ochii săi; el îşi pliveşte periodic memoria de toate „impurităţile“, de orice sămânţă de remuşcare, de orice „accident“ compromiţător.
E sincer mirat de suspiciunile celor din preajmă: e o victimă, un om de ispravă hăituit de un univers răutăcios, de prieteni ne-iubitori, de o familie neînţelegătoare. Virtuozitatea cea mai strălucitoare a ipocritului e confecţionarea unei poze adecvate: el îşi supraveghează conduita după modelul (utopic) al stilului la care aspiră: e un „portret idealizat“ în mişcare: respectabil, solemn, distins, străin de orice vulgaritate. Sub calota lui vajnică pot musti cele mai baroce obscenităţi, dar auzul unei înjurături îl oripilează. Dacă e inteligent are, pentru asta, explicaţii cât se poate de rezonabile: va vorbi despre ce se cade şi ce nu se cade, despre nobleţea care obligă, despre sfială şi neruşinare. Clipă de clipă, ipocritul e ilustraţia unui drastic fragmentarism existenţial, a acelui discernământ suspect după care una e viaţa socială, una e cea privată, una e ce gândeşti, una e ce spui, una e ce faci când eşti între „intimi“, alta e ce faci când eşti „pe scenă“, între oameni „fini“ sau între admiratori, mai mult sau mai puţin inocenţi. La limită, ipocrizia devine ridicolă în chip grandios: alunecă în fiziologic; ipocritul ajunge să se ruşineze de propriul lui corp; ar prefera să-şi consume instinctele în semiîntunericuri protectoare, din care să iasă din când în când sedat, pentru a defila reprezentativ în faţa unei asistenţe care aplaudă.
Ceea ce face din figura ipocritului un subiect predilect al „minimalismului“ etic este că, de regulă, el se simte moralmente inatacabil, de vreme ce în „chestiunile esenţiale“ — cele care ţin de „marea“ morală — funcţionează fără greş. Disimulările sale n-ar fi decât un fel de a-i scuti pe ceilalţi de spectacolul micilor lui slăbiciuni. Şi astfel, la adăpostul unei garanţii morale ipotetice, al unui credit dobândit prin eludarea crizei morale violente, el îşi cultivă — impenitent — precaritatea, ca pe firescul însuşi. La fel se întâmplă cu spontaneitatea morală. Ea e pe cale de dispariţie tot pentru că pare o categorie periferică, un ornament teoretic facultativ, de o importanţă net inferioară faţă de importanţa normelor de comportament tradiţionale. Dar pentru a vorbi de spontaneitate, avem nevoie, mai întâi, de o elementară distincţie: distincţia dintre actul etic şi reacţia etică. Actul etic e domeniul iniţiativei individuale, urmând unei decizii lucide şi unei atente considerări a conjuncturilor. Etica nu se reduce însă la act etic. Jumătate din ea e pură reactivitate, adică răspuns dat de conştiinţa individuală unor împrejurări pe care nu le-a ales şi nu le-a provocat. Actul etic e expresia intervenţiei umane în imediatul lumii; e deci o specie a ofensivei morale. Reacţia etică e, dimpotrivă, rezultatul unei intervenţii a lumii asupra omului, aşadar o manevră de apărare dinaintea unei agresivităţi neprevăzute. Viciul cel mai frecvent al actului etic e impulsivitatea. Iar viciul reacţiei etice e lipsa de spontaneitate (aceasta nefiind decât o formă, mai puţin temperamentală, a impulsivităţii). S-ar spune că există o înclinaţie naturală a subiectului moral de a inversa lucrurile: el procedează precipitat ori de câte ori s-ar impune precauţia deliberativă, cântărirea justă a situaţiei, şi stă pe gânduri când ceea ce i se cere e reflexul moral nemijlocit, dinamismul rapid al instinctului. Tendinţa de a deveni activ în plan etic, de a lua hotărâri „revoluţionare“ numai în clipele de exaltare sau nevroză, la furie sau la disperare e un simptom de degenerescenţă morală, ca şi tendinţa de a hamletiza indefinit în faţa unor solicitări exterioare, a căror evidenţă trebuie recunoscută direct, fără abuz de spirit analitic şi de subtilitate. Deliberare în acţiune şi spontaneitate în reacţie — iată strategia morală cea mai potrivită. Sunt momente în care nu e de făcut decât ceea ce ai simţit din prima clipă că trebuie să faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impulsul moral sănătos. Excesul inteligenţei, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de a înţelege totul „dialectic“, talentul, în sfârşit, de a vedea relativitate acolo unde un discernământ nativ separă, fără dificultate, binele de rău — toate acestea sunt premise certe ale pierderii spontaneităţii morale. Fenomenul e tipic modern. Erich Neumann, un foarte onorabil discipol al lui Jung, l-a numit Wertunsicherheit („nesiguranţă a valorilor“), neputinţă de a percepe răul ca rău şi de a i te opune fără ezitare. Omul modern — spune Neumann (Tiefenpsychologie und neue Ethik, 1984, p.10) — „a pierdut naivitatea luptătorului, iar întrebarea secretă care îi subminează fermitatea interioară este: Cine luptă contra cui, ce se opune la ce?“. Proliferarea tumorală a explicaţiilor nesfârşit de „complexe“, stingerea simţului pentru absolut, haosul criteriilor contribuie într-o măsură însemnată la adumbrirea acelei „naivităţi“ fără de care eticul eşuează în perplexitate şi inhibiţie.
Pentru minimalismul etic, conceptul naivităţii este, de altfel, foarte important, dacă îl înţelegem ca intuiţie a unei moralităţi „originare“. O etică „maximalistă“ e, în genere, o etică hiper-elaborată şi, de aceea, crispată, fără naturaleţe, fără har. Şi dacă — vorbind despre virtuţi — am atras atenţia asupra necesităţii de a le reabilita pe cele intelectuale, ne grăbim să adăugăm că inteligenţa care nu ştie să fie, la timpul cuvenit, naivă, se transformă, pe nesimţite, într-o arborescenţă mentală inutilizabilă, într-o spasmodică divagaţie cerebrală, incapabilă să facă pasul salutar de la înţelegere la înfăptuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu