Scandalul celor optzeci de mii de căpiţe de fân
La puţină vreme după fuga emiralului, un evreu oarecare, numit Pyrot, dornic să aibă legături cu aristocraţia şi să-şi slujească patria, intră în armata pinguinilor. Ministrul de război, care era pe atunci generalul Greatauk, duce de Skull, nu-l putea suferi, din pricina râvnei lui, nasului lui coroiat, a vanităţii, a gustului pentru studiu, a gurii buzate şi a purtării lui exemplare. Ori de câte ori se căuta autorul vreunei greşeli, Greatauk spunea:
- Pyrot trebuie să fie!
Într-o dimineaţă, generalul Panther, şeful statului major, aduse la cunoştinţa lui Greatauk o chestiune gravă. Optzeci de căpiţe de fân, destinate cavaleriei, dispăruseră fără urmă. Generalul strigă fără şovăire:
- Pyrot trebuie să le fi furat!
Apoi rămase câtva timp îngândurat şi zise:
- Cu cât stau şi mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că Pyrot a furat cele optzeci de mii de căpiţe de fân. Aici e mâna lui. Le-a furat să le vândă la un preţ de nimic marsuinilor, duşmanii noştri înverşunaţi. Trădare infamă!
[…] După o clipă, generalul Panther se înfăţişă dinaintea lui Greatauk.
- Domnule ministru. Am terminat de cercetat afacerea celor optzeci de mii de căpiţe de fân. N-avem dovezi împotriva lui Pyrot.
- Găsiţi! răspunse Greatauk. Justiţia o cere. Arestaţi-l imediat pe Pyrot!
[…] Că Pyrot furase cele optzeci de mii de căpiţe de fân nimeni – ca să zicem aşa – nu şovăi o clipă să creadă. Cum habar n-avea de frauda asta, nimeni nu mai şedea la îndoială, căci îndoiala are nevoie de motive, aşa cum crezi fără temeiuri. Nimeni nu se îndoia, pentru că matrapazlâcul era repetat pretutindeni şi pentru că, în ochii publicului, repetarea din gură în gură înseamnă dovadă. Nimeni nu se îndoia, pentru că toată lumea dorea să-l ştie vinovat pe Pyrot şi pentru că toţi credem ce dorim şi pentru că, în sfârşit, puţini sunt oamenii care au darul îndoielii. Un foarte mic număr de oameni îi poartă într-înşii sămânţa, care nu se dezvoltă fără cultură. Îndoiala e ciudată, gingaşă, filozofică, imorală, transcendentă, monstruoasă, plină de răutate, dăunătoare persoanelor şi bunurilor, potrivnică civilizaţiei statelor şi prosperităţilor imperiilor funestă pentru omenire, nimicitoare de zei, nesuferită precum în cer, aşa şi pe pământ. Mulţimea pinguinilor nu ştia ce înseamnă îndoiala. Ea credea în vinovăţia lui Pyrot şi credinţa aceasta ajunse cât ai clipi unul dintre principalele articole ale crezului ei naţional şi unul dintre adevărurile esenţiale ale simbolului său patriotic.
Pyrot fu judecat în taină şi osândit.
Generalul Panther plecă imediat să-i aducă la cunoştinţă ministrului rezultatele procesului.
- Din fericire – spuse dânsul – judecătorii veniseră convinşi, căci dovezi nu existau.
- Dovezi? mormăi Greatauk. Dovezi?... Ce dovedesc toate acestea? Că nu e decât o probă sigură, de netăgăduit! Mărturisirea vinovatului. Pyrot a mărturisit?
- Nu, domnule general.
- Va mărturisi. Trebuie s-o facă. Panther, trebuie să-l convingi să treacă la mărturisiri. Spune-i că e în interesul lui. Spune-i că, dacă va mărturisi, va obţine tot felul de înlesniri, reducerea pedepsei şi graţierea. Făgăduieşte-i că, dacă va mărturisi, i se va recunoaşte nevinovăţia şi va fi decorat. Fă apel la bunele lui sentimente. Să mărturisească din patriotism, pentru drapel, din spirit de ordine, din respect pentru ierarhie, din porunca specială a ministrului de război, aşa, ostăşeşte… Ia spune drept, Panther, nu cumva a şi mărturisit? Sunt şi mărturisiri mute. Tăcerea e şi ea o mărturisire.
- Dar, domnule general, nu tace deloc: ţipă ca un dihor că e nevinovat!
- Panther, mărturisirile unui vinovat rezultă uneori din străşnicia tăgăduirilor lui. Negarea disperată e mărturie curată. Pyrot a mărturisit. Ne trebuie martori ai destăinuirilor lui, justiţia o cere.
[…] Pyrot fu închis şi pus sub straja a şaizeci de temniceri, care, instalându-se în turn, nu-l scăpau din vedere nici ziua, nici noaptea, în aşteptarea mărturisirilor, ca să poată face, pe rând un raport către ministrul de război, căci, scrupulos şi prudent, Greatuak umbla după mărturisi şi supramărturisiri. Greatauk, reputat ca prostănac, era, în realitate, plin de înţelepciune şi înzestrat cu un rar simţ de prevedere.
[…] Vinovăţia lui Pyrot devenise indestructibilă prin chiar existenţa ei. Greatauk, exprimându-se ca un adevărat artist, îi spusese într-o zi generalului Panther, cu o îndreptăţită mândrie: „Procesul acesta este o capodoperă: e ticluit din nimic”. […] În timp ce Greatauk păstra o admirabilă tăcere, generalul Panther nu mai contenea cu explicaţiile şi dovedea în fiecare zi, prin ziare, vinovăţia condamnatului. Poate că ar fi fost mai bine să nu pomenească nimic. Vinovăţia era vădită şi evidenţa nu se demonstrează. Puzderia asta de consideraţii tulbura minţile oamenilor. Credinţa, pururi vie, ajungea mai puţin senină. Cu cât i se aduceau mulţimii mai multe dovezi, cu atât cerea mai multe.
[…] Înainte de a părăsi ministerul, generalul Greatauk îi dădu ultimele îndrumări lui Panther, şeful statului-major.
- Eu plec şi dumneata rămâi, îi spuse el, strângându-i mâna. Afacerea Pyrot e fiica mea. Ţi-o încredinţez. E vrednică de dragostea şi de grija dumitale. E frumoasă. Nu uita că frumuseţea ei caută umbra, se complace în taină şi ţine să rămână acoperită de valuri. Cruţă-i sfiala feciorelnică. Şi aşa prea multe priviri indiscrete i-au pângărit farmecele… Panther, dumneata ai dorit să ai probe şi le-ai obţinut. Ai multe. Ai chiar prea multe. Prevăd că se vor face unele intervenţii stingheritoare şi se vor ivi curiozităţi periculoase. În locul dumitale, eu aş nimici toate dosarele acestea. Ascultă-mă pe mine: dovada cea mai bună e să n-ai dovezi. Aceasta e singura care nu se mai discută.
Dar, vai! Generalul Panther nu pricepu înţelepciunea acestor sfaturi. Viitorul avea să dea cu prisosinţă dreptate spiritului de prevedere al lui Greatauk. Cum îşi luă postul în primire, La Trinité (noul premier) îi ceru dosarul afacerii Pyrot. Péniche, noul ministru, refuză să i-l dea, în numele interesului superior al apărării naţionale, destăinuindu-i că dosarul acesta alcătuia, el singur, sub paza generalului Panther, cea mai vastă arhivă din lume. La Trinité studie procesul cum putu şi, fără să-l pătrundă adânc, bănui că se ascund în el unele nereguli. Din clipa aceea, potrivit drepturilor şi prerogativelor sale, porunci să fie revizuit. Péniche, ministrul de război, îl acuză că insultă armata şi că trădează patria şi-i azvârli portofoliul în nas. Fu înlocuit cu altul, care făcu şi el la fel, căruia îi urmă un al treilea, care imită aceste exemple şi următorii, până la şaptezeci, se purtară şi ei ca şi predecesorii lor şi venerabilul La Trinité gemu, troienit sub portofoliile miniştrilor de război. Cel de-al şaptezeci şi unulea ministru de război, Van Julep, rămase în funcţie. Nu pentru că ar fi fost de păreri potrivnice cu ale atâtor nobili colegi, ci pentru că primise din partea lor sarcina să-l trădeze din plin pe preşedintele consiliului de miniştri, să-l umple de ocară şi de ruşine şi să întoarcă revizuirea lui Greatauk, spre mulţumirea antipyroţilor, în folosul călugărilor şi pentru reînscăunarea lui Crucho. Generalul Van Julep, un om înzestrat cu înalte virtuţi militare, nu avea o minte atât de iscusită ca să poată folosi procedeele subtile şi metodele iscusite ale lui Greatauk. El socotea, ca şi generalul Panther, că trebuie dovezi concrete împotriva lui Pyrot, că niciodată nu vor avea prea multe, că niciodată nu vor avea destule. Îşi destăinui părerile în faţa şefului statului-major, care nici nu aştepta altceva.
- Panther –îi spuse dânsul – se apropie vremea când ne vor trebui probe abundente şi supraabundente.
- Am înţeles, domnule general, răspunse Panther. Am să-mi completez dosarele.
După şase luni, dovezile contra lui Pyrot ticseau două etaje ale Ministerului de Război. Podeaua se nărui sub greutatea dosarelor şi probele prăvălite striviră sub avalanşa lor doi şefi de serviciu, paisprezece şefi de birou şi şaizeci de impiegaţi, care lucrau la parter pentru modificarea jambierelor vânătorilor de munte. Zidurile vastei clădiri trebuiră să fie sprijinite cu proptele.
[…] După îndelungate greutăţi şi după refuzurile repetate ale generalului Van Julep, consilierul Chaussepied obţinu în cele din urmă trimiterea dosarelor. Inventariate şi parafate, dosarele erau în număr de paisprezece milioane şase sute douăzeci şi şase de mii trei sute douăzeci. Studiindu-le, judecătorul fu mai întâi surprins, apoi mirat, uluit şi, dacă se poate spune aşa, zguduit. În dosare găsea reclamele unor magazine de noutăţi, ziare, reviste de modă, pungi de băcănie, vechi corespondenţe comerciale, caiete şcolăreşti, pânză de împachetat, şmirghel pentru frecatul parchetului, cărţi de joc, schiţe, şase mii de exemplare din Cheia visurilor, dar nici un document măcar în care să fi fost vorba de Pyrot. Procesul fu clasat şi Pyrot eliberat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu